Mama hiperprotectivă

 

„Nimic nu este prea mult pentru copilul meu”, îşi spun majoritatea părinţilor. Şi pe bună dreptate, pentru că numai cine nu e mamă nu ştie ce resurse nebănuite de forţă, răbdare, imaginaţie, toleranţă la durere, deprivare de somn şi rezistenţă la tot felul de torturi medievale se află în sufletul chiar şi celei mai plăpânde dintre noi. Şi, totuşi, marea încercare a maternităţii nu este să te dedici total copilului tău, ci să îi dai voie, treptat, să devină independent şi autonom. Să nu mai aibă nevoie de tine! Nu-i aşa că ideea asta doare mai mult decât durerile naşterii şi ale tuturor nopţilor nedormite?

 

Dorinţa de a proteja are două tăişuri

Tendinţa de a ne proteja copilul este naturală. Dacă nu ar exista această dorinţă, micuţii n-ar rezista prea mult în lumea asta pentru care sunt complet nepregătiţi. În lunile de sarcină, îi protejăm cu trupul nostru şi ei plutesc într-un paradis al siguranţei. În primul an de viaţă, îi protejăm cu braţele noastre, îi alinăm la sân şi abia îi lăsăm să atingă pământul, pentru că ei încă plutesc, nu-i aşa? Odată ce învaţă să meargă, chiar şi în patru labe, începe explorarea, apar pericolele, situaţiile neprevăzute şi inima ne sare din loc din cinci în cinci minute: „Văleleu, cum a ajuns ăsta micu’ sus pe masă, din nou?”

Unele mame se bucură de acest moment şi îşi încurajează copilul în încercările lui de a explora lumea pe cont propriu. Există însă şi mame care nu pot suporta ideea că minunea lor ar putea fi în pericol şi devin hiperprotective: îl ţin de mână (sau în ham), chiar dacă nu are nevoie, îl copleşesc cu NU-uri şi interdicţii, îl ţin mai mult în casă pentru că, Doamne fereşte, ar putea merge în patru labe prin nisip şi, s-au mai văzut asemenea cazuri tragice!, ar putea chiar să bage ceva nisip în gură.

 

Ce face o mamă hiperprotectivă: portret-robot

Aceeaşi mamă n-o să îşi lase copilul să se hrănească singur şi îi va da ”în guriţă” chiar şi la vârsta de trei-patru ani când un copil este perfect capabil să se hrănească singur (să mai spun că şi la şase luni el este destul de pregătit să se hrănească singur cu bucăţele selectate de mâncare solidă?). Fără căciuliţă sau pălăriuţă, soluţie dezinfectantă, ciorăpei, bluziţă, hanorac, fulărel şi vată în urechi, nu se iese din casă nici pe cele mai aprige călduri. De fapt, se ştie că parcul, copiii, strada sunt doar o sursă de microbi şi bătăi de cap.

La vârsta interacţiunii cu alţi copiii, mama hiperprotectivă va interveni pentru a-şi apăra fiul sau fiica: va înlătura ferm ceilalţi copiii de la tobogan şi de la groapa cu nisip (nisipul, am mai spus, este duşmanul oricărei mămici vigilente), va interzice orice joc care presupune alergarea („Vezi că transpiri şi răceşti, puiuţule!”) şi va sări ca o leoaică dacă cineva îi îmbrânceşte odorul. „Hai să mergem acasă, nu vezi că sunt numai prost-crescuţi aici?”

Este de la sine înţeles că mama hiperprotectivă nu îşi va lăsa copilul în nicio tabără sau excursie organizată. În afară de cele la care poate participa şi ea, în calitate de preşedinte al comitetului de părinţi, calitate pe care a trebuit să şi-o asume pentru a fi la curent cu orice decizie care ar putea influenţa viaţa micuţului.

 

Pericolele protecţiei excesive

”Micuţul” are însă deja 14 ani şi se simte din ce în ce mai sufocat şi neputincios în faţa unei mame care îi oferă în continuare totul, mai puţin libertatea, ca şi cum ar fi un bebeluş. Copiii mamelor hiperprotective pot dezvolta anumite simptome îngrijorătoare, de la întârzieri în dezvoltarea psiho-emoţională până la depresii şi nevroze. Printre acestea se numără:

  • Dependenţa de ajutorul celor din jur;
  • Stimă de sine scăzută;
  • Creativitate şi inventivitate scăzute;
  • Dificultăţi în luarea unei decizii;
  • Viteză de gândire scăzută;
  • Timiditate sau, uneori, opusul ei, adică impulsivitate şi agresivitate;
  • Nevroze;
  • Insomnii;
  • Stări depresive.

 

În faţa unei asemenea înşiruiri de potenţiale probleme, nimeni nu şi-ar dori să fie o mamă hiperprotectivă, nu-i aşa? Eu nu. Şi, totuşi, ne luptăm în fiecare zi cu tentaţia, căci graniţa dintre grija reală şi protecţia excesivă este uneori foarte greu de trasat, mai ales pentru cei direct implicaţi. Dacă bănuieşti totuşi că ai avea tendinţe hiperprotective, bine este să vorbeşti cu cineva. Întreabă-ţi întâi cea mai sinceră prietenă, cea care îţi spune întotdeauna adevărul chiar cu riscul de a te supăra. Şi, mai ales, poţi oricând apela la un terapeut specializat în relaţiile de familie: te va ajuta să afli dacă copilul tău are o mamă hiperprotectivă, vei afla care sunt cauzele (poate eşti anxioasă?) şi ce poţi face ca să te „repari”.

 

P.S. Dacă vi se pare că am fost cam răutăcioasă, îmi cer scuze. Textul este dedicat acelei mame hiperprotective care există în mine însămi şi care, deşi pare relaxată şi nu ar recunoaşte-o cu voce tare, simte o mică-mică-mică nelinişte când îşi vede copiii mâncând nisip.

 

  • Urmăreşte aici emisiunea pe aceeaşi temă.

 

Tu ce fel de mamă eşti? Aţi plecat vreodată cu sticluţa de spirt în parc ca să dezinfectezi leagănul?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație