Mamă panicată – mamă împăcată

Sau cum facem trecerea de la frică la înțelegere și (cvasi)relaxare

S-a întâmplat iarna trecută. Adică acum câteva luni. Simțeam o nemulțumire pe care nu o puteam justifica – nici față de mine, nici față de cei din jur. Era un gol sâcâitor ca un praf în ochi, cu care te trezești pe nepusă masă. Privind în jur, totul părea ok. Soț fidel, tată model, copil sănătos, (aproape) mulțumit de grădiniță, jobul job, casa casă, masa masă.

Și atunci care era problema?

A durat ceva până mi-am dat seama. M-am învinovățit, m-am bănuit de „urât cu binele“ și chiar m-am temut că într-o zi s-ar putea să mi se întâmple ceva cu adevărat neplăcut, măcar să am motive de nemulțumire. La un moment dat, însă, totul mi-a fost clar. De când devenisem mamă, cu șase ani în urmă (la vremea respectivă), anxietatea în forma ei firească, să spun, căpătase forme noi și intensități nebănuite. Teama principală viza, evident, sănătatea copilului, justificată prin câteva episoade medicale destul de spectaculoase.

Și cum ce nu mă omoară, îmi dă o teamă în plus, ajunsesem să nu mai vreau decât să fiu lângă copilul meu și să mă asigur că e mereu 100% bine. Nu mai ieșeam în oraș, dormeam cu el și îmi concentram toată atenția în această direcție.

Din fericire, în paralel începusem să citesc tot felul de cărți de parenting – de la Alfie Kohn („Parenting necondiționat“, „Pedepsiți prin recompense“ sau „Mitul copilului răsfățat“), Laura Markham („Părinți liniștiți, copii fericiți“) sau Michael Thompson („Crescându-l pe Cain“). Fiecare dintre ele mi-a deschis perspective noi, mi-a oferit idei noi, explicații, exemple și, per total, motive întemeiate să am o relație sănătoasă cu copilul meu. Am reușit astfel să înțeleg că fiecare dintre noi are atât nevoie de afecțiune și apropiere, cât și de libertate, de spațiu de mișcare și de intimitate. De validare, respect, iubire, protejare și înțelegere.

Apoi am ajuns să lucrez într-o companie specializată în educație și astfel am descoperit, pe lângă cărțile citite, și perspectiva unor psihologi și specialiști din România. Am înțeles că formarea fiecăruia dintre noi începe cu o sănătate emoțională desăvârșită, că succesul de mâine se bazează pe echilibru afectiv de astăzi și dintotdeauna, că educația copiilor începe de acasă, iar asta înseamnă că părinții sunt primii care trebuie să le ofere repere solide și valori de netăgăduit. Dar pentru asta e nevoie ca ei, adulții în primul rând, să aibă acest echilibru afectiv și sănătate emoțională.

Până iarna trecută, culesesem informații. Citisem cărți, vorbisem cu colegii mei de la Intuitext, însă cumva tot ce aflam parcă nu se regăsea în viața mea de fiecare zi, în stilul meu de parenting sau în relația cu cel mic. Citeam, dar nu aplicam, iar sănătatea copilului era în continuare singurul meu reper, tot ce mă interesa. Asta deși el creștea și noua realitate ar fi trebuit să mă îndrepte mai mult către găsirea unui sport sau chiar a unor produse educaționale moderne, care să-i încurajeze curiozitatea și interesul pentru educație. În fond, puișorul nu mai era chiar puișor, cerea jocuri pe calculator și ajunsese aproape băiat de școală.

Între timp, lucrurile s-au așezat și simt (ceva) mai puțină teamă atunci când mă gândesc la sănătatea copilului meu. Am înțeles că primii ani de viață, când poate bolile copilăriei sunt mai frecvente, au trecut și că acum avem de-a face cu un alt fel de provocare: pregătirea pentru școală și dezvoltarea unei atitudini pozitive în raport cu învățarea. Alte vremuri, alte provocări…

Dacă și copiii voștri au ajuns la vârsta școlii, vă recomandăm cartea Mitul temei pentru acasă, de Alfie Kohn, disponibilă AICI.

Intră în conversație