Adela Metaxa, expat român în Qatar: „În mijlocul acestor femei diferite, unele acoperite din cap până în picioare, mi-am descoperit feminitatea.”

Delia Grigoroiu

Cum este să trăiești în altă țară atunci când ești mamă? Pentru că am vrut să privim de aproape alte culturi și alte obiceiuri, am realizat o serie de interviuri cu mame din toate colțurile lumii. Iată ce ne povestește Adela Metaxa, o ardeleancă oacheșă, care momentan trăiește în Doha, capitala statului Qatar din Orientul Mijlociu, împreună cu familia ei.

Adela e tipul de femeie dulce, veselă, cu vorba molcomă dar fermă. De un an și mai bine a ales să pună o pauză propriei cariere și să își urmeze soțul care a primit un job în Oman. Adela are o istorie de femeie de carieră: a condus biroul de reprezentanță a unei bănci străine atât în timpul celor două sarcini cu Mihnea (în vârstă de 4 ani) și Micaela (2 ani), dar și în primele lor luni de viață. Acum e o prezență exotică în Doha, cel mai mare oraș din Qatar, unde învață araba cot la cot cu alte femei de naționalități diferite.

Totul despre mame. Cum era Adela-mama acum mai bine de un an când ați plecat să locuiți în Oman? Dar Adela, femeia, soția, profesionista? 

Adela Metaxa. Când mă gândesc la mine înainte, mamă de doi copii la sân cu laptopul în brațe, primul cuvânt care îmi vine în minte este chinuită. Împărțită între două lumi, încercând din răsputeri să rămân stăpână pe amândouă. Să continui să fiu profesionista care mă știam, livrând calitate, conducând discuții cu energie și eficiență, așa cum îmi aminteam de mine în urmă cu mai bine de doi ani, dar și mamă dedicată, prezentă și conectată la copiii ei, așa cum mă voiam.

Dar cumva, dimineața în dressing, încercând să aleg cămașa de mătase care să se potrivească pentru întâlnirea de la 11, dar care să poată fi și desfăcută ușor pentru alăptatul Micăi la prânz, împreună cu pantofii care să se meargă la cocktailul de diseară dar și la o alergare prin parc cu Mihnea după-masă, îmi era din ce în ce mai clar că nu mă pot împărți cum vreau, că nici la muncă nu mai pot ține același ritm ca înainte și nici acasă nu mai puteam afișa acea disponibilitate.

Mamă eroină deci, dar chinuită și frustrată. Cu programul calculat la minut, cu întâlniri de afaceri la prânz la ore ciudate, după ce luam un copil de la grădiniță și alăptam altul, din ce în ce mai absentă de la conferințe, cocktailuri și alte adunări mondeno-profesionale la care ar fi trebuit să merg. Și cu un contor permanent în minte care aduna orele, jumătățile și sferturile de oră pe care le petreceam cu copiii, cântărind totalul cu amărăciune și încercând să recuperez noaptea cu strâns în brațe, alăptat și pupături furate în somn.

De soție nici nu mai vorbesc, nu mai încăpea pe agendă. Oricum, soțul meu trăia cred aceleași frământări ca mine, cu munca lui care îl ținea departe de noi 3-4 zile pe săptămână, pe șantierul lui la 200 km depărtare.

Totul despre mame. Așadar, cum s-a schimbat viața voastră atunci când ați ales experiența trăitului tău și a muncii lui în lumea arabă? Și cât de grea a fost adaptarea celor mici într-o altă lume? 

Adela Metaxa. Pentru mine a fost o eliberare să ies din acel cerc: acasă, grădiniță, birou, grădiniță, acasă, birou. Știam cムîmi doream sムmă dedic copiilor, dar nu am avut curajul să-mi recunosc asta. Când îți pui în cap de mică că vei face carieră, e greu să lași pe alții, chiar și copiii tăi, să îți arate că poate calea pe care ai ales-o trebuie uneori să ia și curbe, poate să te ducă în altă parte decât ți-ai dorit inițial. Încă după un an și mai bine, trăiesc zilele cu copiii că pe o revanșă luată în față timpului pe care l-am petrecut departe de ei, mai ales în numeroasele plecări în delegație. Plecarea în Oman, în ianuarie 2013, nu a însemnat pentru ei un șoc atât de mare. Mica era încă bebeluș, avea 8 luni. Mihnea, 2 ani și 3 luni, deși se atașase de casă de la București, a trăit mutarea lin.

Schimbarea mai grea a fost mutarea, în decembrie 2013, din Oman în Qatar. Copiii se atașaseră de casă din Oman, de vecini, de ritualul nostru zilnic de acolo. Au trecut 5 luni de când suntem în Doha și abia acum pot spune că se simt acasă aici. Ne-am jucat mult ‘de-a Omanul’ și ‘de-a Qatar-ul’ până când am digerat schimbarea. Noi, părinții, suntem conștienți că nu le oferim un cămin al copilăriei, un loc despre care o să își amintească ca LOCUL în care au crescut. Însă ne străduim să le oferim prin prezența noastră stabilitatea de care au nevoie, și sperăm că aceste schimbări de decor să îi facă mai adaptabili, mai deschiși spre nou, mai curioși de lumea asta largă.

Totul despre mame. Cum e viața ta în Qatar?

Adela Metaxa. Viața din Orientul Mijlociu, ca mamă acasă cu copiii, este relaxată. O dată pentru că totul este aici impregnat de acea lipsă de stres specifică lumii arabe, apoi pentru că locul în care trăim, The Pearl, o peninsulă artificială la marginea orașului, este ca o mini stațiune. Mă simț într-o permanență vacanță.

Suntem înconjurați de expați din întreagă lume. Copiii mei aud zeci de limbi diferite în jurul lor. Mihnea este deja pasionat de chestia asta cu diferitele limbi, încearcă să o înțeleagă. Când află un cuvânt nou mă întreabă cum se traduce în engleză, dar în franceză? Dar în spaniolă? Dar în arabă? Dar în limbă lui Thomas? Sau se bucură nespus când mai aude pe cineva vorbind „omarește, că noi, mami!” El știe că nu se poate face înțeles de alții decât în engleză și atunci încearcă: „wra wra this your căr wra wra change?” E minunat să îl văd cum își face loc în limba asta nouă singur, învățând pe cont propriu.

Qatarul, pe lângă experiență arabă, e o fereastră către restul lumii. Nu vedem doar americani, alți europeeni, australieni sau neozeelandezi, ci întâlnim filipinezi, indieni, sri lankezi, nepalezi, bangladeshi. Deunăzi am fost condusă de un taximetrist din… Eritreea! Îmi e clar că îi privez pe copii de iarbă verde, de natura abundentă de la noi, de viața animalelor din pădure. Știu că locul în care trăim acum este artificial în cea mai mare parte. Dar se ivesc oportunități pentru alte lecții, poate la fel de importante: oamenii diferiți trăiesc împreună pașnic. Unii aleg să se acopere complet, alții merg, ca noi, în pantaloni scurți. Vorbim limbi diferite, suntem de religii diferite, și totuși reușim să comunicăm. Într-o seară mi-a atras Mihnea atenția că doi bărbați de pe stradă au fețele negre. „Și noi ce culoare avem?” „Gri.” „Așa, și nenea de acolo ce culoare are?” „Roz.” (Așa și era la față, roz, vecinul nostru irlandez.) „Păi da, pisoi, fiecare avem altă culoare.”

Iar când vor mai crește, dacă vom mai fi aici, aș vrea să găsesc o cale să le explic diferența asta frapantă între bogăția și luxul localnicilor, care dau ture prin oraș în Bentley și Ferrari, și simplitatea și sărăcia celor din Asia mai săracă, care pleacă acasă o data la 2-3 ani cu lucruri strânse într-o plapumă legată cu sfoară.

Totul despre mame. Cum se cresc copiii în lumea în care trăiești acum cu familia ta?

Adela Metaxa. Pentru că trăim într-o țară în care localnicii reprezintă sub 20% din populație, avem șansa să întâlnim multe naționalități și aproape la fel de multe moduri de a crește copiii. Ieșim pe stradă și vedem, laolaltă, copii occidentali cu părul lung zburdând desculți, lângă copiii din India cu șosete și pulover și părul uns cu ulei. Tot ei își îmbrăca uneori fetițele la locul de joacă cu haine de prințese, de ocazie, iar unii bebeluși sunt făcuți la ochi cu creion negru. La piscină sar în ochi copiii australieni sau neo-zeelandezi, înotători din fașă. La nici un an de zile știu să se scufunde sub apă. Părinții, lângă ei, relaxați, îi ridică după câteva secunde la suprafața și râd împreună.  Apoi copiii britanicilor și olandezilor, care sunt în pat la 6 jumate seara și se trezesc la 6. Și, la polul opus, copiii spanioli, care la 9 seara abia se pregătesc de cină.

Totul despre mame. Dar mamele arăboaice prin ce se deosebesc de mamele europence? Cum sunt copiii localnicilor?

Adela Metaxa. Copiii localnicilor sunt frumoși, cu ochii mari și negri. Băiețeii sunt de multe ori îmbrăcați în dijdasha, haină albă lungă specifică bărbaților. Mă amuz uitându-mă la ei cum se cațără cu rochiile lungi pe tobogan. Mă minunez când le văd pe unele fetițe, de 12-13 ani, aranjându-și eșarfa în jurul părului la locul de joacă.

Un alt lucru sare în ochi, însă. Oriunde ar fi copiii localnicilor, sunt însoțiți de bone. De cele mai multe ori filipineze, indoneziene. Îi vedem foarte rar cu părinții lor și, chiar și atunci când sunt cu toată familia la restaurant, după ei aleargă tot bonele. Conform unei statistici, peste 90% din familiile din Orientul mijlociu au bone pentru copii, indiferent dacă mamele lucrează sau nu. Nu mă pot opri să nu mă întreb ce efect va avea, pe termen lung, asupra acestui popor, faptul că o generație întreagă a fost crescută de femei din altă limbă, din altă cultură.

Evident, timpul petrecut cu copiii, prezența la toate detaliile vieții lor, disponibilitatea de a observa fiecare cuvânt nou, fiecare construcție logică nouă, fiecare milimetru în plus, toate sunt neprețuite și aduc  frumusețe în viața mea. Însă, mai mult de atât, simt că m-am transformat.

Am devenit femeie. A trebuit să vin în mijlocul acestor femei diferite, unele acoperite din cap până în picioare, din culturi diferite, ca să găsesc feminitatea din mine. Până acum am căutat mereu compania și modelul bărbaților în societate. Însă statutul meu de aici mă trimite în mijlocul femeilor, le întâlnesc la piscină, la locul de joacă, la întâlnirile Montessori, la cursul meu de arabă.

A început să îmi placă compania lor, discuțiile despre copii. Feminitatea vine la mine cu multe atribute ale ei, sunt mai calmă, mai empatică, am început să scriu (asta vine probabil din creativitatea pe care nici nu știam că o am înainte), am început chiar să port fuste și pantofi șic din plăcere.

Își face loc încet și dorința de a lucra din nou. Peste câteva luni probabil am să încep să mă gândesc serios la asta, la un loc de muncă flexibil, care să mă lase să fiu cât mai mult lângă copii.  O struțocămilă de loc de muncă, bineînțeles, dar îl voi găsi. Încă visez la lumea aceea ideală în care toate joburile mamelor cu copii mici să fie în locuri unde pot merge și ei, unde alăptarea să fie încurajată, iar programul adaptabil. Dar asta e deja o altă discuție.

O puteți citi pe Adela pe blogul ei unde își povestește aventura vieții ei în lumea arabă.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa