Maternitatea, între teorie şi practică

maternitatea

Nu există cursuri, facultăți și nici profesori de maternitate

Se învață doar din practică și este ceva ce fiecare femeie are cumva în sânge.

Înainte de a avea copii, am fost 10 ani editor la o publicație de parenting. Am scris despre orice subiect legat de creșterea și îngrijirea copiilor. Eram doxă de teorie și mi se părea că  voi fi o mamă perfectă.

Și dacă mă trezeai noaptea din somn știam că febra este semn de infecție și se tratează cu antitermice, adiministrate din 4 în 4 ore, alternativ paracetamol cu ibuprofen. Știam ce este o iritație de scutec, un regurgitat, de ce plâng bebelușii, că în primele săptămâni mănâncă chiar și din oră în oră.

Știam tot. Stătusem destul de mult cu nepoțica mea și participasem activ la creșterea ei în primele luni de viață. Nu avea ce să mă ia prin surpindere. Nu aveam ce să greșesc. Credeam că a crește un copil este ceva natural, iar dacă ești pregătită, documentată, va fi floare la ureche.

Ce credeam despre maternitate

În timpul sarcinii, ca oricare altă viitoare mamă, visam cu ochii deschiși la momentul în care îmi voi întâlni copilul. Îmi imaginam cum îl voi ține în brațe, cum mă voi juca cu el, cum vom râde, cum ne vom distra. În visele mele, apărea doar un copil de cel puțin 1 an. Mintea mea refuza să vadă și acele momente în care aveam să îmi petrec timpul cu un bebeluș de câteva săptâmâni care nu face altceva decât să doarmă, să mănânce și să plângă.

La întâlnirile cu prietenii, vorbeam foarte sigură pe mine despre cum avea să fie viața mea de mamă.

Eram ferm convinsă că voi face totul așa cum scrie la carte. Copilul meu va dormi singur în pătuțul lui, în camera lui, iar eu îl voi vizita doar atunci când va avea nevoie de mine. Nu-l voi legăna, nu-l voi adormi în brațe. Copilul meu va mânca foarte bine, căci dacă știi să-l obișnuiești cu mâncarea, nu are cum să iasă un mofturos. Dădeam și exemple și spuneam că cercetătorii au demonstrat că cei mici nu au gusturile formate și cu ceea ce îl obișnuiești, asta va mânca. Nu concepeam să alerg cu mâncare după el. Nu concepeam crizele de furie ale copilului. Nu concepeam plânsetele isterice. Știam că fiecare copil plânge dintr-un motiv anume și dacă îmi voi păstra calmul voi identifica cauza și o voi remedia.

Ne făceam planuri să plecăm după ce copilul avea să se nască, să mergem la mare, la munte, să ieșim la terase cu prietenii. Credeam că viața mea va continua în același ritm doar că vom avea o mică ”extensie”. ”Copilul, cum îl obișnuiești, așa îl ai!”. Copilul nu trebuia să ne schimbe viața, el avea să se adapteze după programul nostru.

Ca o concluzie, eram destul de vehementă în aplicarea regulilor din carte și eram sigură că nu voi da greș. Dacă oamenii aceia le-au scris, se bazează pe niște statistici de reușită destul de mari, adică se poate.

”Și acum ce fac?”

A venit și momentul mult așteptat. Am născut un băiețel frumos, sănătos și foarte drăgălaș. Sincer, încă din primul moment în care l-am văzut, m-am dezumflat puțin. Nu mai văzusem un copil atât de mic, cu pielea zbârcită și roșie de la plâns. Nu era cum îl visasem eu cu ochii deschiși. În primul rând era mult mai mic și mai fragil decât în visele mele și nu puteam să mă joc cu el, iar în al doilea rând, nu semăna deloc cu mine, blonduț și cu ochi albaștri. Abia dacă îi puteam vedea ochișorii căci dormea mai tot timpul, iar când nu dormea, îi strângea din cauza plânsului. Buuun! Mai departe.

Am ajuns acasă de la maternitate. Am intrat pe ușă, am așezat copilul în pătuțul pregătit cu trei luni înainte, am tras aer în piept și am simțit o mare apăsare pe suflet. Ceva parcă nu mă lăsa să respir. Cred că era panica asociată cu depresia postnatală sau ceva de genul acesta căci instantaneu mi-a venit să plâng și m-am întrebat cu voce tare: ”Și acum ce fac?, Cum o să mă descurc?, La spital erau medicii și asistentele care m-ar fi ajutat în caz de nevoie. Aici suntem doar eu și soțul meu cu acest copil mic și fragil. Dacă o să plângă toată noaptea? Dacă nu mănâncă? De unde știu eu ce să-i fac? Erau doar câteva din gândurile mele disperate. Brusc, uitasem tot ce știam, toată teoria, brusc nu mai eram sigură pe mine, neclintită ca o stană de piatră și gata să aplic ce scria în cărți.

Îmi amintesc că am adormit și m-am trezit în plânsetul copilului după vreo oră și ceva. Eram buimacă. Nu-mi dădeam seama ce se aude, cine plânge, unde sunt, ce se întâmplă și, mai ales, de unde a apărut copilul acesta.

Din ziua aceea am plâns cred că vreo 2 săptămâni zilnic. Am reușit să fac față primei zile împreună și mai ales primei nopți. M-am trezit de câte ori m-a solicitat el, l-am alăptat, l-am pus la loc în pătuț, iar el dormea. Perfect. După câteva zile, aproape o săptămână au apărut primele plânsete de lungă durată. Evident că nu știam să le interpretez. Copilul era schimbat, mâncat, nu îi era cald, nu îi era frig, era la mine în brațe. De ce plângea? Doar Dumnezeu știa că eu nu reușeam să mă dumiresc. Mai mult, văzând că plânge minute bune, am început să fiu neliniștită și, cu cât mă agitam mai tare, cu atât el plângea mai tare.

L-am luat cu mine în pat din a doua săptămână de viață și de atunci, în fiecare dimineață, la ora 5-6 trebuia să-l iau în patul matrimonial pentru încă o oră și ceva de somn. Am început să-l legăn pe picioare de la 2 luni, doar să fie el mulțumit, să nu se mai supere și să nu mai plângă. De la 8 luni, adică de aproape 4 ani, doarme cu mine în pat de seara până dimineața. Recunosc că la un moment dat m-am străduit să aplic ce scrie în cărțile de somnologie și am încercat să-l obișnuiesc să adoarmă singur în patul lui. M-am chinuit vreo 2 luni, până în momentul în care am cedat. La cel de-al doilea copil nu m-am străduit nici o secundă. Unde dormea un copil, mai avea loc și al doilea copil. Am făcut exact ce a vrut el, numai ca să apuc și eu să dorm câteva ore. În momentul de față, dormim ca refugiații, de-a latul patului, eu între cei doi copii.

Nici nu s-a mai pus problema de ieșit la terase sau de plecat în excursii. De câte ori ne plimbam în parc, trebuia ca roțile căruciorului să se învârtă continuu. Dacă adormea în căruț și vroiam să intrăm pe o terasă să bem un suc, de cum ne așezam la masă se trezea și începea să plângă. Programul nostru devenise programul lui. Chiar și o ședință la cosmetică o programam cu mare atenție astfel încât să se încadreze în programul lui de somn.

Când a venit momentul diversificării am încercat din nou să fac cum scrie la carte. După 2 luni, copilul nu a mai vrut să mănânce și pace. Nu l-am lăsat nici măcar o dată să sară peste o masă. Îi dădeam lapte ca să nu rămână copilașul cu stomacul gol. Diversificarea a dictat-o tot el. Până la 1 an și jumătate copilul meu a primit la masa de prânz supă de legume cu carne, amestecată cu o banană pisată. Avea un gust de lături, dar pentru că altfel nu mânca, nu am ieșit din cuvântul lui.

La primul episod de febră am crezut că eu trebuie să mă internez în spital. Am intrat într-o panică cumplită, simțeam că, din moment în moment, copilul meu va intra în convulsii deși avea 38,5 grade Celsius. Sunam doctorița din oră în oră și eram gata gata să chem salvarea. În primele săptâmâni de viață, când bebelușilor le curg puțin ochișorii din cauza faptului că nu au canalele lacrimale deblocate, eu stăteam pe la spitalul de ochi crezând că cel mic are conjunctivită. Tot atunci, când copilul a adormit în timpul mesei de seară și am vazut că mânuța lui atârnă moale ca o cârpă eram pe punctul de a chema din nou salvarea pe motiv că cel mic a leșinat sau… Doamne ferește!

Când a făcut prima criză de isterie, îmi era așa rușine și încercam să-l fac să se oprească vorbindu-i încet și promițându-i că îi fac toate poftele. Din fericire, pentru că era deja băiețel mare, aici am reușit să preiau eu controlul. La următoarea și următoarea nu i-a mai ieșit figura. Am tratat aceste episoade ca la carte și a funcționat. Să nu credeți că laud ce scrie în cărți sau că afirm că ceea ce este acolo este 100% corect și adevărat. Cred cu mare tărie că felul în care gestionăm relația cu copilul ține de noi, este cel pe care îl simțim la momentul respectiv și că trebuie să ne ghidăm după ceea ce ne transmite instinctul nostru de mame.

Concluzia

Pe lângă cele de mai sus sunt convinsă că au fost multe alte situații ce mi-au ieșit de sub control, însă nu mi le mai amintesc exact. Din fericire, toate momentele grele, mai puțin frumoase, se uită imediat. Acum, când privesc în urmă, îmi amintesc doar lucrurile frumoase. Îmi amintesc cât de drăgălaș era, cât de simpatic, cum mă strângea în brațe și cum mă mângâia cu mânuța lui mică atunci când se afla la pieptul meu. Sunt lucruri emoționante care ți se întipăresc în minte pentru totdeauna.

Dacă e să analizez acum, cred că aproape tot ce scrie la rubrica ”așa nu”, eu ”așa da” am făcut. Toată teoria pe care o acumulasem în acei 10 ani de presă de parenting s-a dus pe apa sâmbetei. Pusă în fața situațiilor reale, niciodată nu am știut să reacționez. Întotdeauna aveam nevoie de confirmarea medicului, ceream mai multe păreri și, de multe ori, făceam tocmai pe dos. Mă purtam aproape ca o nebună în multe situații, îmi dădeam seama de asta și de aceea credeam că nu e cazul să merg la control de specialitate. Mi-am depășit cu timpul toate fricile, temerile și am ajuns, la cel de-al doilea copil cu experiența căpătată să tratez cu superficialitate multe, așa zise, probleme. Spre exemplu, dacă pe primul copil îl stergeam la guriță numai cu comprese sterile, pe al doilea îl stergeam cu mâneca sau cu poala fustei.

Și, cu toată această experiență acumulată, au fost situații și în cazul celui de-al doilea copil când, din cauza oboselii foarte mari, a stresului sau a alinierii planetelor nu știam cum să mă comport. Puține, ce-i drept, dar au fost momente în care m-am panicat și nu am știut ce să-i fac copilului când plângea sau când a făcut primele crize de isterie. Însă am observat că atunci când nu mai puteam, dacă luam o gură de aer 5 minute, mă linișteam și gestionam mult mai bine situația.

Ceea ce e mai important este faptul că eu nu consider că am greșit cu ceva. Mi-am crescut copiii așa cum am simțit eu mai bine, nu după cărți, nu după teorii, ci așa cum mi-a dictat inima. Am copii sănătoși, înțelegători și foarte iubitori. Sunt rațiunea mea de a exista și dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș schimba nimic la ei, la felul în care i-am crescut, educat și îngrijit.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație