Nu există copil rău, ci doar părinți ce au uitat să fie aproape de copilul lor

Dacă ar fi să facem cu toţii un exerciţiu de memorie şi să galopăm ani buni în trecut, mai mult ca sigur că am găsi în amintirile noastre din copilărie o poveste destul de tristă cu „copil rău”, în care personajul principal juca un rol negativ. O poveste a colegului agresiv fizic şi verbal care era dat drept exemplu de „aşa nu!” către întreaga clasă, primind, în faţa copiilor îngroziţi şi întristaţi, umilinţă şi pedeapsă din partea învăţătoarei sau a dirigintei. Povestea unui copil din vecini, la uşa căruia băteau alarmaţi alţi părinţi supăraţi că altercaţiile dintre acesta şi copiii lor deveniseră o regulă. Sau povestea unui simplu pasager minor dintr-un mijloc de transport, care, prin aşa zise acte de bravură, sfida regulile bunului simţ şi ale socialului, lăsându-i împietriţi pe ceilalţi călători. Ba poate că ne aducem aminte și de teribilistul găştii, cel care îndrăznea mereu să facă nefăcutele și să-și creeze adepți care-l vedeau drept un exemplu demn de urmat.

Numele lui poate să fi fost Marius, Dan, Cristi, Bogdan, Marian sau Ştefan ori chiar Maria, Simona, Andreea sau Monica. Un copil blond ori şaten, mic de statură ori poate că înalt, iute de picior, iute la mânie şi iute la vorbă, ori lent pe toate planurile şi care nu prevestea deloc un astfel de comportament. Nici nu mai ştim exact cum îl chema pe copil, cum arăta şi cum vorbea, dar ştim în mod sigur că el a existat şi că ne-a marcat destul de mult atunci.

De la uimire, la indiferenţă sau invidie

Aproape la fel de sigur este și că în acele momente prea puţini dintre noi au avut vreo explicaţie pentru faptele şi gesturile acelui copil sau că empatia ne-a înconjurat în vreun fel când l-am văzut furios şi neînţeles. Era şi greu să fi avut astfel de reacţii atunci, când aproape nimeni nu găsea înţelegere şi bunătate pentru un suflet trist de copil. Alții dintre noi, în schimb, l-au privit cu invidie, asociind faptele lui cu acte de independență, curaj, de răzvrătire împotriva unor reguli care păreau nedrepte în acele vremuri şi despre care credeam că nu au cum să aibă altă rezolvare decât aşa, sau cu exprimarea unei personalităţi foarte puternice.

Copil rău? Cheia e la părinte!

E greu azi să spunem că știm cu exactitate care era adevăratul motiv pentru care comportamentul copilului din trecut era acela. Avem doar frânturi de informație ca să dăm verdicte. Dar nu e greu de intuit că ceva se rupsese la un moment dat în relația dintre el și părinții lui, iar ruptura avea efecte vizibile pentru copil.

Revenind în prezent, însă, dacă viaţa vă va purta în preajma unui băiat pe nume Marius, Dan, Cristi, Bogdan, Marian sau Ştefan sau a unei fete pe nume Maria, Simona, Andreea sau Monica şi dacă vi se pare ca e un copil rău, iar ceea ce vedeţi că face este trist, dureros şi lipsit de traiectorie, nu-l judecaţi! Oferiţi-i atât lui, cât şi părinţilor săi ajutorul de care au nevoie şi multă, multă înţelegere. Nu e un copil independent care şi-a luat viaţa pe cont propriu și își manifestă perfect personalitatea. E doar un copil care a pierdut legătura cu familia lui și care are nevoie, împreună cu cei care îi sunt părinți, de un GPS cu hărți actualizate, care să îi aducă alături și să nu îi mai lase să o ia pe drumuri nemarcate niciodată.

Dacă vrei să citești cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, o poți comanda de AICI.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație