Nu le putem spune copiilor ORICE

Nopti de cosmar copii/Totul despre mame

Zile şi nopţi în formă de şvaiţer sau de ce unele lucruri trebuie să rămână nespuse

Se ştie că unele lucruri nu se spun decât în anumite momente, într-un anumit context şi cu o anumită inflexiune a vocii. Alte lucruri, în schimb, nu se spun deloc. Nu pentru că ar fi niște secrete definitive, ci pentru că cei care le primesc nu sunt capabili să digere conţinutul lor. Aici se înscriu acele lucruri de coşmar pe care unii părinţi le spun copiilor lor ca şi cum le-ar spune unui adult ce ştie mai multe despre viaţă decât o mogâldeaţă curioasă. Sau acele lucruri menite să creeze spaimă şi care se rostesc înainte de culcare, când unii părinţi sunt enervaţi până peste poate că odraslele nu adorm odată şi speră că teama inculcată le va aduce instant şi somnul.

Un astfel de exemplu nefericit este propria-mi poveste, poveste care mi-a marcat în cel mai profund mod şi pe termen lung momentul mersului la somnul de seară. De la ce-a pornit totul? De la un imobil cu nume nefast.

Coşmarul de pe strada Şerban Vodă

Pe când aveam aproximativ 8 ani, am făcut împreună cu ai mei o ieşire în Parcul Tineretului din capitală. Alei mari, zone multe cu verdeaţă, zeci de copii, părinţi şi bunici, dar şi o clădire semeaţă, cu aspect vetust şi oarecum misterios. „Ce e acolo?”, l-am întrebat pe tata, arătând cu degetul către clădirea de culoare bej-gălbuie, aflată pe o colină a parcului şi din care ieşea un fum subţire. „Un crematoriu”, a venit răspunsul sec al lui taică-meu. Cre-ma-to-riu, am silabisit eu, gândindu-mă că e un cuvânt din seria „râu-răţuşcă-rămurică”. „Şi ce e înăuntru?”, am mai întrebat candid. „Ce să fie”, mi s-a răspuns la fel de sec, oarecum impasibil, „un cuptor în care se ard trupurile oamenilor care au murit”. Acela a fost momentul în care m-am blocat. Văzusem doar de la distanţă coşciuge acoperite de flori şi de oameni sfâşiaţi de durere, intrasem de câteva ori în cimitir, să pun o lumânare la mormântul străbunicii, dar nu mă gândisem niciodată prea mult la acest aspect al morţii şi nici nu aveam de ce s-o fac. Toţi oamenii dragi mie erau bine-mersi, sănătoşi şi în putere, şi aşa trebuia să rămână.

Din acea clipă s-a declanşat coşmarul. În prima noapte am adormit cu imaginea crematoriului în minte, clădirea gălbioară de pe strada Şerban Vodă bântuindu-mă câteva săptămâni de-atunci încolo. Mai apoi, teama s-a amplificat din pricina zgomotului surd, dar constant, al furnalelor de la IMBG, faimoasa fabrică bucureşteană în apropierea căreia era şi blocul nostru. Zgomotul se suprapunea peste imaginea din parc şi nu mă puteam gândi la altceva decât la faptul că el era o prelungire a ceea ce se întâmplă în crematoriu, un ultim urlet al cutiilor de lemn care, cu sau fără voia lor, ajungeau să fie mistuite de flăcările unui prezent concret, aflat la câţiva kilometri distanţă de propriul meu dormitor.

Visele urâte, în moda vremii

Sufocată de povara acestei poveşti creată involuntar de al meu tată, i-am mărturisit într-o pauză colegei mele de bancă ceea ce mă obseda de atâta timp. M-a ascultat cu mare atenţie şi mi-a spus că şi ea avusese o problemă cât de cât asemănătoare. Nu reuşise luni la rând să adoarmă din pricină că unul dintre părinţi o ameninţase mult timp, completamente intenţionat, că dacă nu se culcă mai repede n-o s-o mai primească în casă. Asta era cea mai bună variantă, pentru că altă dată taică-său o speriase cu asmuţitul câinilor de lângă bloc pe ea sau cu abandonul la ţară, unde mergeau în fiecare sfârşit de săptămână. Acolo era o casă goală, cu camere reci, în care pereţii erau atât de crăpaţi, încât modelul argintiu, imprimat odinioară pe ei cu ajutorul unei role de zugrăvit, părea ca recompune chipurile schimonosite ale bunicilor care muriseră demult.

Din când în când, atunci când nu prea avea chef de teme sau de citit şi dacă părintele era mai bine dispus, interveneau şi alte ameninţări: „o să te dau pe mâna ţiganilor”, „stai că sun eu la miliţie să te ia” sau „n-o să-ţi mai dau nimic de mâncare şi o să te las să mănânci din gunoaiele de la ghenă”. Cumva ştia că nimic din ceea ce i se spunea n-avea cum să fie adevărat, dar tatăl era un personaj violent care recurgea adesea la forţă pentru a-şi confirma statutul de cap al familiei, aşa că nu îndrăznea să se opună cu nimic.

După atâţia ani de la episoadele acestea dezgustătoare, mi-e şi mai clar că unele lucruri nu trebuie spuse decât în anumite momente, într-un anumit context şi cu o anumită inflexiune a vocii. Alte lucruri, în schimb, nu trebuie să fie spuse deloc. Dacă le dai glas, tot ce rămâne în urma lor sunt zile şi nopţi deloc netede, ci găunoase ca o felie aparent fină de şvaiţer, ce te seduce întâi cu luciul ei, că mai apoi să te descumpănească definitiv cu golurile presărate aleatoriu pe ea.

Intră în conversație