Nu mai puneţi etichete pe mame!

etichete-pe-mame-totul-despre-mame

E simplu să judeci pe altul, dar nedrept!

Recunosc că, înainte să devin mamă, judecam oamenii și dădeam verdicte în mintea mea așa cum lipesc etichete pe caietele de școală ale lui Tudor, acum. 

De exemplu, îmi amintesc că eram pe o terasă în Vamă, iar la două mese de mine era o mamă. Copilul, cam de un an, urla ca din gură de șarpe, în cărucior. Evident, ne țiuiau urechile și îmi era milă de bietul prunc. N-o înțelegeam pe maică-sa în ruptul capului. Cum poate să mănânce așa, impasibilă, cu ochii-n farfurie, în timp ce copilul plânge în halul acela?

Citește cartea ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află secretele găsirii echilibrului între carieră și viață de familie. Aceasta este disponibilă AICI.

Mi-am amintit episodul după niște ani, când eram tot în Vamă, la aceeași terasă, cu căruciorul lângă mine. Tudor adormise și mâncam repede, și eu și taică-său, fără să scoatem o vorbă, ca să nu se trezească de la cine știe ce zgomot. Profitam de liniște ca doi spărgători de bancă. Ne umpleam stomacul înainte să sune alarma. Ei, în cazul acelei mămici, alarma sunase. Acum știu că era inexpresivă pentru că era epuizată, că mânca repede pentru că-i era foame și îmi cer iertare că am judecat-o la vremea respectivă. Ceea ce interpretasem eu drept nepăsare era pur și simplu oboseală și elementară nevoie de hrană. În timp, am făcut o listă cu etichetele pe care unii sau alții se grăbesc să le lipească pe fruntea mamelor din jur. Cel mai trist e când cele care judecă sunt tot mame…

1. Dacă nu faci ca mine, nu ești o mamă bună

Să fii o “mamă bună” diferă de la femeie la femeie. Poate pentru unele dintre noi nașterea naturală, alăptatul sau cântecele de leagăn vin natural. Pentru altele dintre noi, e mai dificilă trecerea de la statutul de femeie independentă la mamă de care depinde complet o altă ființă. Poate o mamă îi va dărui copilului ei lapte până la trei ani, pe când altă mamă îi va oferi mai multe vacanțe în care să descopere lumea. Fiecare dintre noi percepem diferit ce înseamnă să fii o “mamă bună”, fără să avem dreptate absolută sau dreptul să ne impunem opiniile asupra altor mame. Fiecare dintre noi avem priorități și ambiții diferite, fiecare vedem fericirea noastră și a copiilor noștri altfel. Am învățat să mă simt împăcată când fac lucrurile cât de bine pot eu, și nu să mă simt vinovată că nu ating standardele altor persoane. Copiii noștri cresc diferit și vor fi adulți cu seturi de valori diferite, e firesc până la urmă să fie așa. Nu trăim într-o lume de roboți care au aceleași setări și asta, sigur, complică viața. Însă îi dă farmec și diversitate deopotrivă.

2. E prea tânără/bătrână să facă un copil

M-am săturat să tot aud placa asta. Ba că X e prea imatură să devină mamă, ce-o fi în capul ei! Ba că Y e prea bătrână și face copilul din egoism, să nu rămână singură. Cum adică? Cine anume deține rețeta universală a vârstei când cineva poate sau nu să devină mamă? Viețile noastre diferă atât de mult, încât e ridicol să-ți imaginezi că doar modul în care faci tu lucrurile este cel corect. Un copil făcut devreme va avea părinți mai tineri, mai energici, poate cu mai mult chef de joacă. Unul făcut mai târziu se va bucura de părinți cu experiență, poate mai așezați, poate mai răbdători. Realitățile noastre persoanale, neștiute de ceilalți sunt extrem de diferite, însă instinctul matern, dragostea față de copii sunt universale. În plus, dacă vrei să fii de ajutor unei viitoare mame de 20 sau de 40 de ani i-ar prinde mult mai bine să o încurajezi decât să o judeci.

3. Nu-și poate controla copilul!

Sigur, există și copii care trec prin copilărie cu un calm și o seninătate de nu-ți vine să crezi că-s copii. Însă cei mai mulți dintre ei au perioade în care pot trece de la cel mai suav râs la cea mai aprigă criză de plâns în câteva secunde. Fiecare părinte are metodele lui de a trata momentele astea și nu se cade să îl judece nimeni. Cel mai greu e exact pentru părintele care, atunci când copilul urlă și se aruncă pe jos în mijlocul supermarketului, mai trebuie să facă abstracție – dacă poate! – și de privirile critice ale celor din jur. Tudor al meu avea spre trei ani când, pe o alee din parc, a decis că vrea să se dea în nu știu ce trenuleț electric. Eu am decis că nu se poate, așa că a făcut o criză de toată frumusețea. El era trântit la pământ, iar eu m-am aplecat și i-am pus o mână sub cap, să nu se lovească de trotuar. Știam că e genul de om pe care trebuie să îl lași să-și consume frustrarea. A venit urgent valul de trecători. Unii țîțîiau din buze și îi spuneau că e urât când plânge (nou val de urlete), alții îi promiteau bomboane dacă tace (urlete), alții îmi spuneau să-l ridic de pe jos și să-i dau două la fund. Am tăcut strângând din dinți, dar ce le-aș mai fi spus… Copiii sunt oameni. Nu-i controlezi ca pe mașinile cu telecomandă – deși ar fi tare simplu așa. Nu funcționează pe baterii, n-au buton de oprit. Se opresc când simt ei că pot să se oprească. Așa că acelor trecători care judecă un părinte că n-a învățat să-și controleze copilul le recomand călduros un avion teleghidat pe care să și-l prindă din greșeală în păr.

4. Stă prea mult pe telefon/laptop

Mamele evadează în mediul virtual din diferite motive. Uneori, căutăm informații utile, rețete sau pur și simplu companie. Sunt perioade în care o mamă care stă cu copiii se simte atât de izolată de lume, încât internetul devine un fel de surogat de viață socială de care are nevoie ca de aer. Pe mine m-au salvat prietenele-mame pe care le-am cunoscut online când era Tudor mic. În fostul meu grup de prieteni, nu prea aveam părinți. Nu aveam cui să îi povestesc ce mi se întâmplă, cui să cer un sfat. Pe când prietenele mele erau la birou sau la shopping, eu schimbam scutece și alăptam. Devenisem plictisitoare unele pentru celelalte. Ăsta e adevărul curat. Fără reproșuri. Am găsit mame pe forumuri, am legat prietenii reale, am început să ne întâlnim în parc. Așa că data viitoare când cineva mai ridică o sprânceană la adresa unei mame active pe o rețea de socializare, ar face bine să o lase repede jos pentru că nu e loc de judecat. Supraviețuim cum putem. În ajutorul nostru vine și capacitatea incredibilă a unei mame de a face mai multe lucruri deodată. De exemplu, eu pot fierbe o ciorbă în timp ce îmi ajut copilul la teme în timp ce scriu ceva în timp ce postez o poză pe Facebook în timp ce-mi fac unghiile.

5. În casă la mine nu era așa haos!

Aveam o prietenă cu bebe de vârsta lui Tudor. Când mergeam pe la ea, nu-mi venea să cred cât de curată și de ordonată era casa ei. Totul strălucea și mirosea a detergent, ferestrele erau transparente, covoarele fără pic de scame, mobila fără fir de praf. La mine era altă mâncare de pește. Dar și copiii noștri erau diferiți. Fetița ei era cuminte și liniștită, un bebeluș de clonat! Stătea în pătuțul ei și asculta radioul în surdină, adormea singură. Eu făceam totul cu copilul în brațe. Adormea doar legănat-alăptat-pupat-mângâiat. Și nu am nimic să-i reproșez. Au trecut toate, acum e mare și e un copil minunat, la fel ca fetița prietenei mele. Sigur că și la noi în casă e ceva mai ordine, deși recunosc că nu o egalez pe prietena mea. Dar înainte să te gândești că mama nu știu care are canapelele pline de firimituri sau uită hainele în mașină două zile, ia în calcul că poate are de furcă cu un bebeluș agitat, că poate abia reușește să facă față situației, că poate se luptă departe de ochii tuturor cu o depresie postnatală, că poate mai și muncește pentru ceva bani în plus. Iar dacă tu, cea care judeci, chiar ai totul sub control, ai putea să-i dai o mână de ajutor.

6. N-au destui bani să facă un copil!

În vremurile pe care le trăim, este destul de greu de definit ce înseamnă “destui bani”. Poți îmbrăca un copil cu cîteva zeci de lei sau cu câteva sute. Îl poți trimite la o grădiniță de stat, aproape gratis, sau la un privată, de câteva mii de euro pe an. Pentru unii dintre noi, “destui bani” înseamnă să ai o casă și ce pune pe masă, pentru alții înseamnă casă de vacanță, școli private și shopping la Paris. În plus, instabilitatea financiară, joburile care azi sunt, mâine nu-s ne fac o generație de oameni care trebuie să se adapteze atât la mai bine, cât și la mai greu. Bunăstarea este greu de definit și de încadrat în anumite limite și ar trebui să învățăm că fericirea are standarde diferite pentru fiecare. Dacă Paris Hilton ar avea banii mei, probabil ar face o depresie cruntă. Dacă o familie din Somalia ar avea stabilitatea de care ne bucurăm noi, ar fi probabil în culmea fericirii. Singura variantă e să înveți să te descurci în situația ta personală și să-ți vezi de drum cât mai curat și frumos posibil. Și dacă vezi un cuplu cu bebeluș pe drum și probleme financiare în cârcă, nu condamna, ci amintește-ți dacă nu mai ai prin casă haine de bebeluș pe care le poți face cadou!

Intră în conversație