Nu sunt o doamnă!

Telefon pierdut
Mama îşi pierde telefonul mobil şi, ce să vezi, îl găşeşte în cele mai surprinzătoare locuri

Pentru unii copii, mamele şi doamnele sunt personaje totalmente diferite

Fetiţa mijlocie mi-a spus ieri că vreo patru colegi au venit la şcoală însoţiţi de taţii lor, în timp ce o colegă a venit împreună cu o doamnă. Care doamnă, am întrebat mirată, gândindu-mă că o fi fost vreo bunică sau vreo mătuşă care a stat ascunsă până acum. Doamna X, mama prietenei mele, mi-a spus fetiţa. Păi şi de ce nu ai spus direct „o mamă”? am continuat discuţia. Pentru că arată ca o doamnă, a venit răspunsul ei candid. Şi eu nu arăt ca o doamnă? am replicat amuzată. Nu, mi-a zis fata mea, cu un aer înţelept. TU arăţi ca o mamă. Pam-pam.

Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu”, de Laura Vanderkam și află cum poți să îmbini cariera cu ”mămicia”, adică să fii și mamă, dar și doamnă. Cartea este disponibilă AICI.

Mamă vs doamnă

După această conversaţie, am ajuns la concluzia că mamele şi doamnele sunt nişte personaje care joacă în ligi diferite. Cel puţin în viziunea copiilor, se pare, pentru că adulţii ştiu destul de clar că doamna nu este doar o umbrelă o politeţii ce stă deasupra femeilor care au făcut la un moment dat în viaţa lor un drum pe la casa de căsătorii, ci şi un cuvânt ce musteşte respect la adresa unei persoane adulte, indiferent de starea sa civilă. Am auzit cu toţii expresii precum: ce atitudine de doamnă, se comportă ca o doamnă sau, să plusăm, e o adevărată lady, expresii adesea folosite la adresa unor fiinţe remarcabile, cu o conduită elegantă, indiferent de circumstanţe. La urma urmei, cine n-are în familie o venerabilă figură matriarhală, care a decretat că o doamnă nu trebuie să facă cu niciun chip anumite (dar discutabile) lucruri?

Portretul mamei

Nu m-am gândit, însă, nicicând la faptul că doamna ar putea fi un apelativ ce se distribuie nu pe baza competenţelor comportamentale, ci în funcţie de modul în care arată o persoană. Pentru că, intrigată de cele spuse de fetiţă, am luat-o la puricat, încercând să descopăr cum stă treaba cu mama vs doamna şi aşa am aflat că în cea mai mare parte a timpului sunt o mamă.

Cum e mama? Fără unghii lungi, coafură şi machiaj ca ale doamnelor de la televizor, cu stropi de sos de roşii pe tricoul cu care stă în casă şi cu o pereche pufoasă de papuci cu reni, pe care-i poartă din noiembrie până-n mai şi pe care nu se îndură, încă, să-i elibereze temporar din funcţie şi să-i pună la hibernat în dulapul cu lucruri de iarnă. Mama n-are ceas, îşi pierde telefonul prin casă şi-l caută cu orele şi niciodată, dar niciodată nu reuşeşte să-şi pună părul pe bigudiuri şi să stea aşa cu el o noapte întreagă.

Şi mama poate fi o doamnă

Partea bună este că, tot potrivit fetiţei mele, reuşesc să alternez imaginea de mamă cu cea de doamnă, atunci când ies în oraş, îmi rup pingelele pe la vreo nuntă sau când încerc să sparg monotonia întâlnirilor de la noi de acasă şi merg alături de ai mei într-o frumoasă vizită. Atunci scot ţolul festiv din dulap, mai trec şi pe la salon să mă pavoazez puţintel, agăţ cerceii în urechi şi îmi pun pantofii cu toc.

Am mai aflat că sunt o doamnă şi pentru că nu vorbesc niciodată urât (rămâne între noi, dar ieri, când mi-am vărsat o ceaşcă de cafea fierbinte pe pantaloni, am fost o mamă adevărată), ştiu vreo două limbi străine, sunt de cele mai multe ori sprintenă ca Tinkerbell şi în marea parte a timpului miros frumos.

După toate astea, îmi dau seama că puştoaica mea are dreptate. Uneori sunt o mamă, alteori sunt o doamnă, iar în alte dăţi sunt şi una, şi alta. Ceea ce n-ar trebui să ştie nimeni de-acasă, însă, este că, de cele mai multe ori când mă uit în jurul meu, îmi dau seama că sunt doar o fetiţă speriată, care ţine strâns de mână un copil mai mare şi alţi trei copii mai mici.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație