„Cea mai dificilă jonglerie e să combin starea de prietenă cu cea de părinte”

Ruxandra Rusan
Nu sunt o mama ca la carte/Totul despre mame

Ce carte de parenting să aleg? Am atât de multe la dispoziție încât nu știu ce carte de parenting să aleg. Până una alta eu am găsit propria mea rețetă!

Treaba asta mi-e clară. După ani de zile pe nişa presei de parenting, am citit atât de multe teorii şi cărți, încât pot fi, cel mult, o mamă ca la cărți, nu ca la carte. Din toate am furat, împrumutat sau adoptat sau negat câte ceva.

Aşa am ajuns la rețeta mea personală de parenting, personalizată la firea copilului meu şi la vibe-ul familiei. Cea mai dificilă jonglerie e să combin starea de prietenă a copilului meu cu cea de părinte. Să trec granița, la nevoie. Nu pot fi mama perpetuu duioasă şi serioasă, cu un zâmbet reținut dar cald în colțul gurii. Uneori sunt exuberantă şi mă implic în joc până acolo unde chiar îmi doresc să câştig în fața copilului, alteori mă scoate din sărite şi cu greu mă abțin să nu-l pocnesc, alteori îmi vine să-l țin în brațe ca pe un bebeluş şi el se revoltă că-i mare.

Unde e zen-ul de altă dată?

Într-un cuvânt, sunt un om normal, obişnuit, nu mama superzen care croşetează la gura sobei, pe care o vedem prin cărțile de română. Aşa că fii-miu s-a obişnuit să mă vadă în toate ipostazele, la fel cum îl vedem şi noi pe el. O parte importantă a relației noastre o constituie comunicarea. Una deschisă tuturor subiectelor, inclusiv bârfei sau prostiilor. Mi se pare periculos să-i spui copilului (aşa cum mi s-a spus mie) că toți oamenii sunt buni, că lumea e complet dreaptă, pictată în alb şi negru sau că binele învinge no matter what. Am crescut  cu aceste convingeri şi m-am dumirit cum stau lucrurile foarte târziu. Nu aveam voie să înjur, să spun nimic rău despre nimeni – nici măcar despre copiii care mă băteau sau cu care mă certam. Nuuuu, realitatea era prezentată ca o savarină în ambalaj de lux, pufos, cu praf de îngeri. Şi totuşi, ceea ce „înghițeam” eu zi de zi semăna mai mult cu un borcan de murături alternat cu unul de Nutella.

Liber la prostii!

Aşa că pe „masa” subiectelor servite alături de copilul meu sunt tot felul de topicuri. Îl încurajez să spună onest ce crede sau simte despre alți oameni (copii sau adulți), îi spun şi eu. Ne contrazicem când e cazul, dar tocăm mărunt când suntem pe aceeaşi lungime de undă. Râdem la prostiile debitate de el şi mă pot lăuda cu un copil care a învățat precoce despărțirea cuvintelor în silabe pentru că l-am provocat să despartă cuvinte care ascund în ele o mare de promisiuni pline de umor: curmale, concursuri, curcan, curtoazie.

Subiecte tabu

Un alt moment magic este cel al filmelor interzise. Filme de groază cu extratereştri, de exemplu. Stăm în brațe, ne e frică, mâncăm popcorn şi ne descătuşăm împreună emoțiile. Cred că e de mare folos să îți asumi alături de copilul tău nişte premiere, la care oricum va ajunge. Aşa, măcar aleg eu cât de „de groază” poate fi filmul, în loc să-i spun că „Dumbrava minunată” e cel mai aprig thriller şi să descopere cu vreun prieten „Chucky”. O altă prostie pe care o facem este să încălcăm legea mall-urilor şi la fiecare film strecurăm în rucsac chipsuri sau ciocolată ca să nu cumpărăm de acolo, la suprapreț. E secretul nostru şi un bun prilej de a înțelege marketingul sau conceptul de bani pentru că am făcut comparație între cât costă o sticlă de suc la hipermarket şi una la cinematograf. De asemenea, ne permitem luxul de a lua peste picior, fără remuşcări, textele stupide din manualele şi culegerile de la şcoală. Sau greşelile. Şi ne mai place să ascultăm uneori hip hop, în maşină, în secret.

Bune şi rele

Ce am obținut prin stilul ăsta degajat este un mix de bune şi rele. Relele sunt că atunci când trebuie să pun piciorul în prag e nevoie de un timp ca să se prindă copilul că sunt serioasă şi nu marşez la glume. Uneori e tare enervant. Bunele sunt că am un copil dispus să vorbească sincer despre ceea ce simte sau îl doare, fără să simtă că va dezamăgi pe cineva că nu-i perfect. (Sentimentul ăsta mi-l amintesc puternic. Vorbele frumoase ale mamei mele şi imposibilitatea mea de a vedea lumea la fel, căci lumea copiilor e deseori crudă, iar când eu mă simțeam rănită, mi se spunea că trebuie să iert şi să iubesc. Cuuuuum?!) Mai văd un lucru bun: când mama recunoaşte că are ea însăşi defecte, nici copilul nu se mai culpabilizează pentru ale lui şi e mult mai dispus să încerce să se corecteze.

În plus, una peste alta, ştim amândoi că-n lumea asta mare există câteva persoane care te vor iubi de tot, aşa imperfect cum eşti.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa