Nu trebuie să fii mama perfectă pentru fiica ta

Relația fetiței cu mama ei constituie filonul pe care se va construi, în timp, în femeia de mai târziu, relația cu ea însăși. Iar relația tatălui cu fiul lui constituie baza masculinității acestuia.

Dacă mama își critică fata, aceasta se va tot critica; dacă fetița simte neîncredere la adresa ei din partea mamei, nu va avea nici ea încredere în sine; dacă mama e pretențioasă și îi cere prea mult, își va crea o viață plină de presiuni șamd. Aceleași atitudini le va dezvolta și dacă mama le are nu la adresa fiicei ei, ci față de ea însăși.

Când relația fetei cu mama ei suferă la nivel profund (chiar dacă la suprafață pare totul ok), în sufletul fetei va lua naștere un gol – o tristețe despre care, dacă nu caută în mod conștient, poate nu va ști niciodată de unde vine…

Neștiind de unde vine, fie va crede despre ea că „nu e ok, e ceva în neregulă”, intrând astfel într-un cerc vicios al unei stime de sine fragile, fie va încerca mereu să-l umple cumva, fie va căuta să și-l explice prin ceea ce se întâmplă/ întâlnește în mediul înconjurător – după modelul „proiecție” și „transfer”.

Dacă despre relația cu mama spune mereu ca e minunată și nu-i găsește mamei nici un cusur, este, din punctul meu de vedere, un indiciu de relație rănită, acoperită cu o păturică moale – pentru că, în realitate, nicio mamă nu e perfectă, iar un om echilibrat vede tot paharul, nu doar jumătatea goală sau pe cea plină – și foarte probabil că în adâncul sufletului se simte chiar nedemnă de mama ei.

Psihoterapia are ca rol conștientizarea treptată a acestei răni – uneori nuanțele ei sunt extrem de fine – recunoașterea fațetelor complexe ale relației cu mama, demitizarea ei – fără a o învinovăți – și SEPARAREA psihologică de aceasta (tăierea cordonului ombilical subtil) = DIFERENȚIERE, pentru a putea deveni o persoană integră și autonomă.

Despre acest proces poate fi vorba doar începând cu sfârșitul adolescenței. Până atunci, dependența fiicei de mama ei este normală, iar diferențierea nu poate fi forțată. Forțarea procesului de separare, de fapt, doar adâncește rana.

Prin urmare, părerea mea e ca atunci când terapeutul, cu toată bunăvoința lui, încearcă să ajute copilul să-și creeze un suport în sine, el acționează ca atunci când ar forța un boboc să înflorească mai repede…

Dacă această înflorire forțată poate fi necesară în cazul copiilor fără părinți, eu una nu îi văd niciun beneficiu când părintele este dornic să se implice. În acest caz, lucrul terapeutului trebuie să fie îndreptat doar în sensul îmbunătățirii relației copilului cu mama.

Sigur, ar putea să ajute activând niscaiva resurse, învățându-l să comunice mai sănătos, să-și gestioneze emoțiile prin diverse tehnici etc., numai că astea toate s-ar regla de la sine dacă rana relației cu mama ar fi vindecată, în loc să îngroașe și mai mult păturica moale care o ascunde…

Unii psihoterapeuți intră într-un mare contratransfer și devin „părinții minunați” ai „bietului copil”…

Dragi părinți, vă încurajez cu tot dragul să faceți voi terapie de dragul copiilor voștri.

Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află cum poți găsi un echilibru între familie, carieră, maternitate și bucurii personale – cum să reușești să le ai, practic, pe toate. Detalii AICI.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

Puteți citi mai multe articole scrise de psihoterapeutul Vistiana Long AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație