O bucată de fericire fără nori
V-aţi gândit vreodată în ce feluri poate să fie un copil fericit şi care sunt lucrurile acelea care îi provoacă fericire? Uneori, totul e mult mai simplu decât credem!
E iunie 1994 şi stau în curte la serbarea de sfârşit de şcoală generală. Sunt îmbrăcată într-o fustă-pantalon neagră, din mătase, o cămaşă din voal colorat în dungi, în picioare port cele mai senzaţionale platforme ale momentului, iar pe cap îmi stă, foarte bine fixată, coroniţa de premiant. E făcută de mama, din flori naturale, şi pe cuvânt că e cea mai frumoasă din întreaga şcoală (şi nu spun asta pentru că o cunosc bine de tot pe autoarea ei).
Alături de mine se regăsesc colegii de clasă, lângă care stau aliniată pentru o ultima poză de grup, iar zâmbetul larg pe care îl afisez în faţa fotografului ascunde o agitaţie interioară de zile mari, dată de tristeţea acestui final şi de teama începutului ce bate la colţ. Sunt doar aparent veselă şi încerc să-mi stăpânesc pe cât de mult pot emoţiile, strângând cu putere în mâna dreapta diploma frumos caligrafiată de doamna dirigintă, iar cu cealaltă mână apăsând nervos braţul celei mai bune prietene, de care sunt, încă, nedespărţită. Gata? întrebăm oarecum miraţi că durează atât de mult să fim imortalizaţi. Gata! ne strigă fotograful, iar grupul se sparge şi ultimele îmbrăţişări şi pupături intră în peisaj, alături de un baftă, mă! strigat aproape la unison şi de promisiunea că ne vom revedea cât de curând, poate chiar după ce se termină vacanţa, să ne lăudăm fiecare cu liceele la care am intrat.
Spre promisiunea făcută
Mama stă pe partea cealaltă a trotuarului, surâzătoare şi elegantă, ca de obicei, iar eu şi prietena mea ne îndreptăm cu paşi alerţi către ea. Felicitări, dragelor! ne spune mama, sincer bucuroasă pentru noi, după care ne pupă apăsat şi ne ia pe amândouă de umeri, să-şi îndeplinească promisiunea făcută încă de acum câteva săptămâni. Cred că am ieşit bine în poze, nu? spun eu, chicotind, iar prietena mea încuviinţează hlizindu-se. Mă aşteptam să fie mai tristă din pricina că mama ei n-a putut să-şi ia liber de la serviciu şi să fie alături de ea la premiere, în ultima zi de şcoală, mai ales că şi pe capul ei e o coroniţă, ceea ce înseamnă că nu ăsta e motivul absenţei. Dar nu e deloc supărată sau cel puţin nu lasă să se vadă, iar ţopăiturile pe care le face pe stradă, aruncând coroniţa sus de tot şi prinzând-o cu mâinile mă fac să văd că e chiar foarte relaxată.
Lăsăm şcoala în spate, facem prima la stânga, mai mergem puţin pe lângă blocul mare şi pătrăţos, cu balcoane de sticlă verde, ca fundurile butelcuțelor cu nectar de caise de la bunica, o luăm iar la stânga pe şoseaua largă şi aglomerată care ni se deschide în faţa ochilor, şi începem să vedem punctul în care trebuie să ajungem. Deşi nu e foarte mult de mers până acolo, ne vine să o luăm la fugă făcând un slalom printre găurile din asfalt, dar reuşim să ne abţinem şi mergem regulamentar, încântate nevoie mare de privirile tuturor trecătorilor, care ne şi zâmbesc larg, văzându-ne cu coroniţele pe cap. Afară e o vreme superbă de iunie, fără nici cel mai mic norişor pe cer, mie mi-e cam cald cu mânecile astea lungi de la cămaşă şi n-am ce să fac, iar gândul că până acolo mai e doar foarte, foarte puţin mă face să rezist cu stoicism şi să mă gândesc, deja, la starea de bine pe care o voi încerca peste doar câteva minute.
Încă puţin şi gata!
Distanţa dintre noi şi locul în care trebuie să ajungem se micşorează din ce în ce mai tare. Râd apăsat şi prietena mea face la fel, în timp ce mama se uită cu coada ochiului la noi, mustăcind în felul ei. Şi iată, am ajuns! Nu e nici coada atât de mare precum credeam, aşa că ne aşezăm cuminţi, cât se poate de cuminţi la rând, aşteptând să înaintăm uşor şi să ajungem, o dată, în faţă. În şir cu noi sunt şi alţi copii cu sau fără coroniţă, creţulii pistruiaţi şi zgomotoşi de grădiniţă, doamne respectabile cu rochie retro, guler croşetat şi pălărie cu ac, câţiva bătrânei de la piaţă, care şi-au lăsat un înlocuitor la tarabă ca să vină până aici şi, vaaai, ce surpriză, chiar şi doamna dirigintă de la a opta C, pe care o salutăm respectuos şi care înclină şi ea capul, la vederea noastră. Coada merge repede, vremea e în continuare frumoasă, eu simt cum îmi curg picăturile de transpiraţie pe ceafă şi spate, merişorul de la coroniţă începe să-mi provoace mâncărimi în păr, dar toate neplăcerile se risipesc ca o boare când ajungem în faţă.
Trei, cu ciocolată toate, zice mama în timp ce întinde banii. Doamna de la aparat bagă hârtia în buzunar, dintr-o cutie mare de carton scoate trei cornete, scuipă în palme ca să le desfacă mai bine cu degetele, pentru că s-au lipit între ele, şi pe toate le umple lent, cu o manevră ondulatoare înceată, dar foarte precisă, cu cea mai bună îngheţată pe care am mâncat-o vreodată. Premiul I? ne întreabă vânzătoarea în timp ce ne face cu ochiul. Întâi! răspunde mama cu elan, pregătindu-se să le facă loc şi celorlalţi clienţi nerăbdători din spate. Gemene? o mai descoase aceasta. Daaaa, ne hăhăim noi, spre amuzamentul mamei. Să vă trăiască, doamnă! mai spune sacadat cea care oferă bucurii reci în zilele calde de vară. Mulţumesc la fel, surâde mama şi ne îndepărtăm de maşina huruitoare din care se scurge următoarea porţie de entuziasm.
O clipă intensă
Ne oprim pe o bancă aflată lângă intrarea la staţia de metrou de pe şosea, ne aşezăm uşurate şi savurăm încet şi în linişte înghețata. Toate trei ne-am murdărit de ciocolată pe nas şi obraji, trecătorii ne privesc amuzaţi, noi râdem şi simţim cum se mişcă şi coroniţele pe cap de la hohotele noastre. Ni le dăm jos, pentru că nu mai contează atât de mult acum. E început de vară, s-a mai încheiat o etapă din viața noastră şi acuş o să dăm un prim examen de oameni aproape mari, dar nimic nu ne poate strica clipa acesta plină de intensitate. Da, stăm pe o bancă, mâncăm o îngheţată şi suntem fe-ri-ci-te!
