O mamă pe marginea prăpastiei

depresia la mame

Izolare. Tristețe. Angoase. Uneori, acești demoni intră pe neobservate în viața unei mame și se poartă de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo. Nu se dau duși, ba chiar se fac din ce în ce mai mari, bucurându-se de rutină, de lista lungă de treburi casnice, de telefoanele din ce în ce mai rare de la prietenele fără copii, de nesomn, de epuizare, de gânduri negre, de spaime. Raluca, pe atunci mama a două fetițe, ne povestește cum i s-a schimbat perspectiva asupra vieții și cum a fost salvată de la depresie de o vizită la medic.

Pusesem lumea pe hold de trei ani și jumătate

În cabinet e o atmosfera ciudată şi o penumbră uşor supărătoare. Din difuzorul unui aparat de radio plasat pe biroul recepţionerei se aude una dintre melodiile anului, That’s Not My Name, pe care o tot ascult la radio când fac mâncare acasă, în bucătărie. Doamna din stânga mea răsfoieşte tacticos o revistă ca să îşi umple timpul până îi vine rândul la doctor, iar adolescenta colorat îmbrăcată din colţul opus al camerei trimite SMS după SMS, evident neliniştită de vizita prelungită a persoanei intrată înaintea ei în camera de consultaţie.

Am o grămadă de emoţii. N-ar trebui, că doar în ultimii ani, de când sunt mamă, am fost în cabinete medicale mai ceva ca la supermarket, dar de data asta e puţin diferit. Mai ales că e tot acolo, o simt şi mă îngrozeşte că poate să crească atât de repede, iar eu singură nu pot face nimic să o opresc.

Ştiam că va fi o zi ciudată de când am plecat dimineaţă de-acasă, păstrând pe obraz săruturile apăsate ale celor două fetiţe ale mele, pe care le strânsesem cu putere în braţe şi cărora le spusesem cât de mult le iubesc. M-am urcat timorată în autobuzul 385 cu care nu mai mersesem de o veşnicie şi care era suspect de nou, înroşindu-mă ca racul când am văzut că toată lumea folosea cartelele magnetice în loc de biletele clasice din hârtie. Mai aveam şi eu trei bilete dintr-astea în portofel, expirate, însă, pe care le-am mototolit pe furiş înainte de a coborî repede la prima staţie, de teamă să nu primesc vreo amendă de la controlorii abil deghizaţi în pasageri. Eram cam sălbatică, de parcă aş fi venit din ţări care nu luaseră contact cu tehnologia, pentru că în ultimii trei ani şi jumătate, de când stăteam acasă cu cele mici, pusesem lumea pe hold. Probabil că făcusem asta în clipa în care ieşisem pe uşa maternităţii, dar lumea mă ignorase şi îşi văzuse de mersul ei.

Când stai în casă, timpul se măsoară altfel

Am luat-o pe jos la pas alert, deşi până la consultaţie mai era timp berechet, păşind că un căţel speriat să nu-l lovească trecătorii şi ținându-mi geanta strâns sub braţ, de frică să nu mi-o ia cineva de pe umăr şi să rămân fără acte şi bani. Aşa făceam şi când ieşeam pe stradă cu căruciorul, deşi pe oamenii din cartier îi ştiam bine şi nu prea era niciun pericol acolo.

Nici nu ştiu cum am ajuns în Piaţa Unirii, unde lumea forfotea şi maşinile treceau vijelios pe caldarâm, aproape de vânzătorii ambulanţi de ziare şi de odorizante auto, cărora nu părea să le pese că se aflau în permanenţă în zona de pericol. Mi-am zis că o să intru puţin în magazinul gigantic, doar ca să mă uit şi eu la vitrine şi să văd dacă e adevărat sau nu că locul s-a schimbat total.

N-am mai recunoscut nimic din fosta orânduire de pereţi şi produse, până şi oamenii mi se păreau complet altfel, pe măsura noului decor. Bărbaţii erau eleganţi şi bine făcuţi, proaspăt bărbieriţi şi cu pantofii lustruiţi, în timp ce doamnele impecabil coafate şi cocoţate pe tocuri de 10 cm miroseau a parfum scump şi vorbeau emancipat la telefon, ţinând cu mâinile perfect manichiurate acele genţi impecabile pe care le vedem în reviste. Mi-am băgat jenată mâna în buzunarul hainei, pentru că manichiura mea nu arăta nici pe departe atât de finisată ca a lor şi mi-a fost cam ruşine că n-am reuşit să ajung şi eu la salon măcar în ziua aceea, dacă tot mă duceam la doctor. Pe cine minţeam, de fapt?

Nu mai ajunsesem la salon de vreo patru luni, când ne dusesem la nunta verişoarei Adela, iar ziua respectivă fusese insistent notată în agenda telefonului, pentru a-i marca importanţă, fiind mai aşteptată decât un bilet câştigător la loto. Bine măcar că mă holbam minute în şir la fotografiile glam de pe Facebook ale prietenelor care nu aveau copii şi care erau libere să ţopăie din salon în salon sau din magazin în magazin şi mă mai încărcam şi eu cu optimism.

Cu gândurile vraişte, am zărit în mulţime o figură cunoscută pe care am şi salutat-o inimoasă când a trecut pe lângă mine. Femeia mi-a aruncat o privire dubioasă şi a mers mai departe, lasându-mă să mă gândesc că pe vremea când am ieşit ultima dată din casă doamnele aveau tocuri mai mici, dar erau mereu la înălţime. Iar asta a fost demult, foarte demult, pentru că atunci când stai numai în casă timpul se măsoară altfel, iar o zi petrecută la domiciliu e cam echivalentul unei săptămâni în libertate.

This is it!

– Doamna Dumitrică? strigă recepţionera cu voce femă. Mă las uşor în scaun, cu mâinile apăsate pe scheletul de metal, aşteptând să răspundă cineva de lângă mine „prezent” şi toată agonia să ia sfârşit.

– Doamna Dumitrică Raluca este? A ieşit la o cafea sau e la baie, ştie cineva? mai întreabă asistenta cu lista de programări în mână şi îmi dau seama că n-am cum să mă mai fofilez.

– Da, sunt aici, îngăim ridicându-mă uşor de pe scaunul rece şi îndreptându-mă inertă spre ghişeu.

– Ce e, vă e rău, vreţi un pahar cu apă? se oferă amabilă recepţionera să mă ajute, văzându-mi paloarea chipului.

– Nu, sunt bine, mulţumesc, îi răspund încet, încercând să mă adun.

– Păi, haideţi, vă aşteaptă domnul doctor, îmi spune şi mă conduce încet spre cabinet, punându-mi o mână părinteşte pe umăr. Va fi bine, o să vedeţi.

Cabinetul e mai vesel decât m-aş fi aşteptat, cu poze colorate pe peretele din spatele biroului domnului doctor, în care tronează o doamnă între două vârste şi doi copii zâmbăreţi, care par să nu aibă nicio grijă. Sunt zâmbăreţi ca fetele mele, de care mi-e brusc atât de dor, încât cuvintele mi se opresc în gât.

– Luaţi loc, faceţi-va comodă până vă completez eu fişa, îmi spune doctorul, care a observat şi el că nu sunt tocmai bine. Trebuie să văd şi eu despre ce e vorba şi pe urmă putem vorbi, deocamdată nu ştiu decât ce i-aţi transmis asistentei mele când aţi făcut programarea, da?

– Da, sigur, şi îmi dau geanta jos de pe umăr, ca apoi, cadru cu cadru, să îmi deschei sacoul, să desfac cu gesturi mici nodul eşarfei de la gât şi să o las să cadă neglijent pe spătarul scaunului.

Doctorul îşi pune masca la gură şi pe vârful nasului perechea specială de ochelari ce-l ajuta la analiză, iar cu o lanternă miniaturală îmi cercetează în amănunt ceea ce pentru mine era de peste o lună concretizarea tuturor angoaselor şi spaimelor: o tumoră în gât. Da, sunt sigură că e o tumoare, arăta ca o boabă albă de fasole uriaşă, a fost ca un punctuleţ la un moment dat, dar s-a tot mărit şi e şi dureroasă. Am şi avut o premoniţie legată de tumoarea asta, am intuit de vreo jumătate de an că ceva mi se va întâmpla, deşi toate lucrurile îmi mergeau atât de bine în plan personal, bifasem cam tot ce era de bifat în viaţa asta, dar simţeam că lipsea ceva, undeva. Sau poate că misiunea mea pe pământ se sfârşise aici, aveam tot ce-i trebuia unui om să fie fericit, deci ce aş mai fi avut de făcut? Nimic.

– Doamnă, măi doamnă, mi se adresează doctorul, în timp ce îşi aşază mai bine ochelarii pe nas, probabil sunteţi obosită şi stresată, dar asta nu este o tumoare.

– Poftim??? Mi se opreşte brusc respiraţia. Nu este? Sunteţi sigur? Poate să îmi faceţi o radiografie, ceva, o biopsie, o… nu ştiu, ceva să fiţi sigur, sigur, pentru că eu ştiam că this is it, ştiţi engleză, nu? Simţeam că aici se opreşte…

– Ce să se oprească, doamnă, fiţi serioasă, nu e nicio tumoare, e doar un abces periamigdalian pe care o să vi-l scot eu imediat, doar să staţi liniştită, nu doare decât foarte puţin şi o să simţiţi un uşor disconfort în zona respectivă câteva zile.

Mai departe, pe drumul lung și spectaculos

Nici nu mă mai interesa ce spunea. N-am simţit nici durerea inciziei scurte şi a aspiraţiei puroiului acumulat acolo, am fost aeriană când mi-a scris reţeta şi mi-a spus care sunt paşii ce trebuie urmați, n-am mai ţinut minte nimic după ce am ieşit din cabinet, decât că tălpile îmi erau moi şi mâinile calde.

Oameni de toate felurile şi formele treceau pe lângă mine, mai mult sau mai puţin aranjaţi, unii îmi zâmbeau, alţii nu, dar erau la fel de normali ca atunci când îi văzusem îndeaproape ultima dată. Nu, nu în dimineaţa respectivă, ci înainte de a fi mamă, când mi se părea că viaţa are un sens şi drumul ce urmează e lung, dar spectaculos. De fapt, oamenii nu se schimbaseră niciodată, eu mă lăsasem schimbată după naşteri şi nu făcusem nimic să transform această experienţa fantastică într-o fericire reală.

Căzusem pradă rutinei şi lipsei de motivaţie, ignorând stupid tocmai semnalele frumoase primite de la copii şi preferând să aleg rămăşiţele de pe fundul paharului: plafonarea, plictiseala, platitudinile. Crezând că voi jongla o veşnicie cu scutece, alăptat şi nopţi nedormite şi că voi fi mereu doar un furnizor de servicii. Refuzând să văd lumea şi să dau piept cu ea şi refugiindu-mă în paginile cărţilor pe care le citeam seara la culcare.

Dar de-acum știam ce am de făcut. De-acum voi fi fericită.

Citește cartea ”Dacă eu am reușit poți și tu – Cum să găsești echilibrul între familiei și carieră” a autoarei de succes Laura Vanderkam. O carte indispensabilă tuturor mamelor care își doresc să aibă mai mult timp. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație