Părinţi pe repede înainte

Când copilul apare la scurt timp de la prima întâlnire

Pentru cei care vă pricepeți la matematică (o exclud din start pe prietena mea Lavinia pentru care a fost întotdeauna o enigma cât trebuie sa primească rest la magazine), eu și Adi ne-am cunoscut în iunie 2009, am avut prima întâlnire amoroasă în iulie 2009, iar în iulie 2010 s-a născut Maria, fiica noastră.

În momentul în care l-am întâlnit pe Adi, ceva s-a întâmplat. Nu știu dacă era Universul lucrând pentru apariția Mariei sau dacă se aliniaseră planetele, dar era ca și cum mi-aș fi întâlnit eul masculin. Stăteam pe aceeași bancă, la o terasă cu aspect vamaiot, vorbind despre nimicuri. Orice ar fi zis, orice aș fi zis, reacția era mereu aceeași: „Și tu? Incredibil! Și eu la fel!” A zis la un moment dat că cele mai mișto păsări sunt bufnițele și am scos din portofel poza mea cu o bufniță, așezând-o tacticos pe masă. Mai era nevoie de cuvinte? Nu e de mirare că în vreo trei luni aveam amândoi aceeași bufniță tatuată pe piele.

Cum este să afli că vei avea un copil cu cineva cu care n-ai petrecut încă niciun Crăciun?

În primul rând, e năucitor. Vestea vine la câteva luni de relație, când nimeni nu se așteaptă și niciunul nu e pregătit pentru ea. La noi, așa a fost. Am întors vestea asta pe toate părțile timp de două sau trei zile, fără să știm ce să credem: „Mmmm, da, păi, cam asta e. Super, entuziasmul tău e molipsitor.”

După vreo două zile de rumegat, am digerat bine și parcă ne-a lovit deodată un curaj nebun, vecin cu inconștiența. Eram Aventurierii Spațiului în față cu Provocarea. „Suntem în stare, o să fie super tare! Tu-ți dai seama ce părinți grozavi o sa fim noi doi?” și altele asemenea. Cred ca ne încurajam unul pe altul ca să nu se vadă că ne tremură cămeșile pe noi de frică. După care ne-am pus pe dat telefoane. Ce poți să faci când îți dai seama că a dat norocul și fericirea peste tine? Ori îți iei o portavoce, ori un abonament cu multe minute incluse. Lumea trebuie să afle.

Venirea cu adevărat a Mariei ne-a cam scuturat din norișori, dar pentru puțină vreme. Azi, după doi ani și un pic de când s-a așezat în viețile și inimile noastre, știm că Maria e minunea care ne-a transformat din cap până în picioare în altceva. Da, venirea ei ne-a maturizat un pic forțat, ne-a obligat la compromisuri, ne-a  dat viața pe repede înainte. Am negociat în grabă, ne-am cunoscut pe fast-forward. Am stabilit reguli mai puține și mai flexibile. Ne-am îndrăgostit fru-fru și ne iubim casnic, cu rate la bancă și ochii pe ceas pentru ora de baie a copilului. Însă iubirea ei și iubirea pentru ea ne-a transpus într-o dimensiune emoțională care ne era închisă, cu desăvârșire necunoscută. E ca și cum am fi deschis ochii într-o lume brusc mai bună, mai plină de sens, mai frumoasă și mai colorată. Și e minunat că a fost o surpriză, ca un cadou neașteptat.

E mai simplu după cinci, șapte sau doisprezece ani?

Asta poate o să ne spuneți voi. E adevărat că, în timp, cuplul se rodează. E de bine sau e de rău? Ritmul nebunesc și fluturii de la început lasă loc unei înțelegeri instinctive, uneori. Alteori, lasă loc doar rutinei și unui soi de dulce plictiseală. Oamenii se cunosc mai bine și se iubesc mai profund. Își știu dedesubturile, rotițele și arcurile. Un copil care vine într-un cuplu așezat are probabil parte de mai multă stabilitate. Se negociază mai puțin, părinții se cunosc mai bine. Soacrele au avut timp să-și digere gelozia. Nevasta i-a predat soțului lecția „Locul șosetelor și al chiloților în universul casnic”. Prietenii se simt mai confortabil cu ideea că va apărea, inevitabil, la urma urmei, un copil. Cei doi și-au făcut călătoriile, și-au văzut concertele, și-au băut berile cu băieții. Și-au preluat tabieturile și se uită la același seriale. Ascultă cam aceeași muzică și nu se mai oripilează nimeni că se ascultă în casă Sepultura. E bine, e foarte bine. E un pământ stabil, așezat.

Pe de altă parte, venirea unui copil schimbă din rădăcini, fundamental, orice cuplu. Proaspeții părinți nu vor fi niciodată exact aceiași oameni care erau înainte de venirea copilului. Ei sunt fundamental diferiți, alții, uneori nici ei înșiși nu se mai recunosc. Într-un fel, orice copil vine într-un cuplu foarte nou, foarte recent – cuplul părinților lui – care de-abia acum se cunosc, se obișnuiesc unul cu celălalt, din noua lor poziție.

Noi încă mai avem momente de revelație casnică. Încă ne descoperim, ne mirăm, ne rănim, ne împăcăm, ne iertăm, ne regăsim. E ca orice descoperire, ca orice călătorie, ca orice căsătorie. Uneori, incomodă. Doar că avem un motiv în plus să o facem să funcționeze. Ca și voi, nu-i așa?

Cum v-a transformat pe voi venirea primului copil, fie că vă cunoșteați de un an sau de șapte?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație