Dacă premiul întâi are sau nu nevoie de alte premii din partea părinților, aflăm acum!
Încep direct: am fost premiantă. 8 premii întâi, cu coroniţe şi diplome frumos caligrafiate de cele două învăţătoare sub grija cărora m-am aflat în ciclul primar de şcoală, iar, mai târziu, de diriginta care m-a ghidat prin anii de gimnaziu. La fel de direct continui: este foarte adevărat că de la clasa a treia în sus am început să tocesc şi să învăţ pe dinafară lecţii peste lecţii, memorând, ca o bandă de magnetofon care se poate derula la nesfârşit, tot ce se putea, totul pentru note şi, evident, pentru râvnitul premiu întâi.
Mama, inamicul recompenselor
Relaţia mea cu notele şi premiul cel mare nu a avut niciodată vreo legătura cu instrucţiunile primite de acasă sau cu dezideratele mamei. Niciodată nu am primit niciun fel de recompensă de la mama pentru că primul nume pe care îl striga învăţătoarea sau diriginta la careu era al meu, şi nici eu nu am făcut nicicând vreo listă cu pretinse cadouri şi promisiuni de la mama, doar pentru că la finalul de an eram călare pe locul fruntaş din clasă. Mama era ferm convinsă că datoria mea de elev este să învăţ, iar învăţarea ar trebui să aibă loc ca eu să ştiu cât mai multe şi ca să am un viitor profesional cel puţin la fel de bun ca al ei. În plus, deşi mama nu avea habar de Alfie Kohn pe vremea aceea, era ferm convinsă că răsplata la finalul anului şcolar nu are nicio utilitate.
Întrebări cu răspuns
Acum, că sunt adult, m-aş întreba ceva ce nu am putut chestiona în urmă cu 20 de ani: aveam nevoie de aceste aprecieri materiale ale ei, pentru a merge mai departe pe drumul şcolii? De ce ar fi trebuit să mă motiveze recompensa părintească în procesul de învăţare?
Şi tot eu răspund pe scurt: aşa cum căzusem în capcana notelor de zece şi a învăţării fără cap, tot aşa puteam să cad în cursa învăţării pentru recompense, care mi-ar fi adus cereri tot mai mari şi mai mari, posibilitatea de a-mi manipula mama, ca să obţin de la ea tot ce mi-aş fi dorit, ba chiar şi dependenţa de răsplată. Sunt bucuroasă azi că mama a fost un fin observator al meu şi nu a cedat acestui trend al vremii mele, ce n-a murit, încă.
Să lăsăm răsplata în pace
Acum îmi dau seama că nu am suferit niciodată că nu am avut vreo răsplată anume pentru că am fost premiantă. Iar în anii liceului am lăsat toceala deoparte şi n-am mai fost pe podium. Am învăţat atunci doar de plăcere şi selectiv, înţelegând că nu e nevoie să am zece pe linie ca să am reuşite profesionale mai târziu. Şi, întorcându-mă în timp şi gândindu-mă la anii în care puteam primi şi eu de la mama ceva, pe post de trofeu post-absolvire pe locul întâi al unei clase, îmi dau seama că mama îmi oferea exact ce aveam eu nevoie, oricum! Şi ce dor îmi e de acele momente! Timpul petrecut cu ea, vacanţele minunate din fiecare vară, îngheţata savurată ritualic, pe o bancă, la final de an, sau statul seara, mult peste program, în faţa televizorului, ca să ne uităm la filme vechi, alb-negru, şi să lăcrimăm emoţionate din pricina scenariului şi a distribuţiei, acestea erau cele mai importante lucruri pe care eu mi le doream atunci.
O răsplată de alt calibru
Aşa că, săptămâna viitoare, când se va termina acest an şcolar, nu voi face mare tam-tam dacă una sau ambele mele fete de şcoală vor veni acasă, sau nu, cu diplome şi coroniţe. O îmbrăţişare mare şi nişte pupici zdraveni vor ateriza oricum asupra lor, indiferent de rezultatul obţinut. Şi ştiţi ce vom mai face? Ne vom oferi bucuria de a mânca un castron mare de cireşe, în balcon, profitând de aer liber, savurând clipa şi gândindu-ne la câte şi mai câte o să facem în vacanţa asta. Ştiu bine că, pentru copiii mei, tot ceea ce contează e să le fiu aproape, acum, la finalul unui an în care chiar nu mai are importanţă cine şi de ce a plecat acasă cu premiul întâi.
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
Foto: Guliver
