„Râd copiii de tine!”

Vivi Gherghe

Nu cred că este nevoie de nicio introducere. Toată lumea știe la ce mă refer atunci când îmi amintesc de următoarele:

„Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati?”

Şi, după răspuns urma, invariabil, un „de ce?” N-am înţeles niciodată ce plăcere sadică aveau adulţii pe vremea copilăriei mele. Pentru mine, fiecare întâlnire cu vreun adult era un coşmar. Ştiam tot ce avea să mă întrebe, ba chiar îmi pregăteam şi răspunsurile. Îmi amintesc că prima oară când mi s-a adresat întrebarea asta am rămas cu gura căscată.

Nu pentru că nu ştiam pe care iubesc (oricum nu știam), ci pentru că nu prea ştiam nici ce e cu iubirea asta. Aşa că am răspuns că nu ştiu. Apoi m-am pregătit, am discutat cu fratele meu care era ceva mai mare si m-a lămurit el: „Ori zici că pe amândoi, ori zici că pe niciunul… Ca să nu se supere!” Bineînțeles, am zis că pe niciunul.

„Vaaaai, ce mare ai crescut!”

Cum ai mei nu mă luau prea des cu ei în vizite, normal că rudele şi prietenii lor mă vedeau mai rar, iar eu mă prezentam foarte schimbată de la o vizită la alta. Oricum, vizitele decurgeau la fel de fiecare dată: începeau cu formulele de salut, urmau întrebări de acomodare (doar adulţii aveau voie să întrebe) de genul: în ce clasă eşti, îţi place la şcoală, ce vrei să te faci când o să fii mare etc. După care adulţii făceau o pauză în care toţi se uitau la mine şi zâmbeau, iar eu, copil, vai de mine…

Nu mai ştiam ce să fac şi cum să mă ascund. Apoi reluau discuţia spunându-mi cât de mare am crescut şi cât de mică eram ultima oară când m-au văzut. Şi insistau pe ideea asta astfel încât după fiecare vizită mă simţeam un gigant care, ţineţi-vă bine, se făcea din ce în ce mai mare. Şi asta avea să se întâmple foarte curând, pentru că auzisem eu cât de repede cresc copiii.

Ai ochii/părul/nasul/ maică-tii/lu’ taică-tu!

Tot în vizite se folosea. La mine erau ochii. Erau ai lui tata, iar eu am avut mult timp o problemă cu chestia asta. Până la vreo patru-cinci ani n-am înţeles-o deloc. Nu-mi era clar cum pot să am eu ochii lui tata şi tata să aibă și el ochi în acelaşi timp. Mă rog, începusem să cred că e ceva necurat la mijloc pentru că ochii nu mi-i puteam vedea decât în oglindă, dar îi puteam atinge, ceea ce era cam ciudat.

Am început să întreb în stânga şi în dreapta ce înseamnă şi explicaţia era scurtă: adică semeni cu taică-tu! Ştiam şi eu că e aşa, că mai auzisem, dar cu ochii noştri cum e? Mi-a explicat mama, într-un final. Şi, după ce am înţeles, am început să mă uit mai mult la tata ca să-mi dau seama cum sunt ochii mei într-un anumit moment. Îmi plăcea să-i văd când citeau ziarul.

Îmi dai mie jucăria/haina/obiectul tău?

Revenind la plăcerea sadică… Adulţii, cel puţin pe vremea aia, erau o specie ciudată. Cum te vedeau cu ceva de care erai încântat, cum săreau pe tine să-ţi ceară. Îmi amintesc şi acum de prima mea pereche de bascheţi cu scai şi beculeţe în talpă. Eram în al nouălea cer. Prima dată i-am încălţat de Paşte, ca să mă duc la biserică. Au sărit toate mamaiele din biserică pe mine că îmi arde ceva la picioare, a căzut o lumânare. Erau beculeţele mele.

În fine, în nebunia Sărbătorilor pascale ne-au vizitat rudele, iar un unchi nu-mi mai dădea pace… Ar fi vrut să-i dau lui încălţările mele pentru că îi plăceau. A văzut că nu i le dau de bunăvoie şi a trecut la altă strategie: mi-a zis că o să vină noaptea să mi le fure pentru că sunt prea frumoase. Nu vă spun ce nopţi grele au urmat pentru mine.

Eşti urâtă când plângi!

Şi aceasta e formularea delicată. De obicei, auzeam ceva de genul: “Îîî, ce urâtă eşti când plângi!”, de parcă imediat ce începeau să-mi curgă lacrimile mă transformam într-o creatură înfiorătoare. Adulţii, fireşte, făceau apel la astfel de remarci în credinţa că numai aşa îţi va reveni zâmbetul pe buze. Da’ de unde? Puneam şi mai mult patos în bocet. Asta până am mai crescut şi am realizat că atunci când nu plâng nimeni nu se miră de cât de frumoasă sunt!

Râd copiii de tine

Când îţi era lumea mai dragă, când te-ai fi dus şi tu la grădiniţă cu puloverul preferat, dar din motive neînţelese pe atunci, nu se putea (pentru că avea o pată mică pe mânecă), adulţii o livrau pe aia cu „râd copiii de tine!” Îmi amintesc că eu chiar începusem să-i urmăresc pe cei cu hainele murdare să văd dacă le stârnesc râsul celorlalţi. Eu, evident, nu râdeam pentru că cine ştie când îmi venea şi mie rândul?! Oricum, nici ceilalți nu râdeau, lucru care nu făcea decât să-mi întărească mie convingerea că adulţii habar nu au cum sunt copiii.

Ce vrei să te faci când o sa fii mare?

Ei bine, aici am vrut să ajung! Nu cred că există adult care să nu fi fost întrebat în copilăria lui, măcar de o suta de ori, ce vrea să se facă atunci când o sa fie mare. Răspunsurile mele au variat (până pe la vreo opt-nouă ani) de la ciobăniţă la doctoriță. Cariera de ciobăniţă mi să părea că-mi vine perfect, avea bunicul meu oi şi eu mă înţelegeam bine cu ele. Am renunţat la idee pentru că familia era nemulţumită (de mică mi-am sacrificat viaţa profesională în favoarea familiei).

În schimb, perspectiva unei cariere în medicină (atent aleasă după ce am testat pe rând popia, croitoria şi pilotajul) făcea deliciul celor din jur. Fratele meu, de exemplu, le-a fost în graţii de la început: el a ales să se facă deştept! Oricum, numărul 1 în topul celor mai tari răspunsuri la această întrebare este prietena mea care avea următorul răspuns: “Leu, ca să vă mănânc pe toţi!”

De ce nu vrei să vorbeşti, pentru că nu ai limbă?

Adulţii ne educau astfel încât să nu vorbim cu strănii. În schimb, dacă ne întâlneam cu prietenii lor (necunoscuţi pentru noi), eram obligaţi să vorbim. De multe ori, chiar nu aveam ce, dar trebuia. Răspundeam, în zilele noastre bune, la întrebările de bază (vârstă, şcoală, carieră, pasiuni etc).

În zilele proaste, refuzam să socializăm cu adulţii neapropiaţi, lucru care atrăgea după sine întrebarea: „Dar de ce nu vorbeşti, nu ai limbă?” Normal că mă strâmbam şi arătam limba. Normal că acasă începea cearta. Normal că urma altă remarcă: mă faci de râs în faţa lumii!

Vă dau cuvântul: pe voi cu ce vorbe v-au marcat adulții?

Cărțile Laurei Markham sunt acum la REDUCERE! Alege pachetul care ți se potrivește ție și copilului tău. Detalii AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa