Să nu ne fie ruşine cu copiii noştri!

Delia fără rușine

Cât de greu este să scapi de rușine atunci când semințele ei ți-au fost sădite în suflet!

Datorită copilului meu sunt astăzi așa cum apar în această fotografie: împlinită. Copilul mi-a adus împăcare cu mine, un sentiment că pot face și lucruri bune pe lumea asta și că educându-l pe el mă reeduc pe mine. Cele mai bune părți din mine au ieșit la suprafață doar după ce am devenit mamă, iar cu ele au ieșit, evident, și cele mai urâte. Ca de exemplu, frica, rușinea, dezgustul, panica, și o stare de nesiguranță în diferite situații. Ceea mai urâtă senzație pe care am avut-o în relație cu băiatul meu, acum în vârstă de patru ani, este rușinea.

Da, mi-a fost uneori rușine cu el, dar de fapt, era rușinea față de mine pe care o purtam în spate de mulți ani, și care și-a scos cornițele fix când nu mă așteptam. Acum lucrez la asta, însă, iată mai jos, câteva situații în care mi-a fost rușine și care nu aș mai vrea să se repete:

Rușine la muncă

Mda, asta e cea mai grea! Mi-a fost de multe ori rușine că îl car după mine la ședințe importane sau la întâlniri cu diverși oameni unde cei mici nu-s chiar bine primiți. Mi-a fost rușine de două ori: o dată, pentru că ALȚII ar fi zis că ia uite, domle, asta chiar nu are cu cine să-și lase copilul acasă și îl târăște după ea? Și a doua oară, față de el. Pentru că știam că nu îi face plăcere, că mai mult îl chinui și că mai târziu o să îmi reproșeze că muncesc cu el în brațe mai mereu. Ceea ce s-a și întâmplat.

Dragul mamii, îmi pare rău, dar chiar nu am avut de ales atunci când te căram după mine și tu plângeai după atenția mea. Promit că încerc să nu te mai încarc cu munca mea și că o să găsesc prieteni unde te poți juca două ore cât are mamă treabă.

Rușine în familie

Știu, știu că nu-s singura care a primit ridicături din sprânceană de la diverse rude atunci când își alăpta copilul la peste doi ani ai lui. Sau când mama îmi reproșa că o să mi se urce în cap dacă nu îl mai condiționez din când în când. Sau când unchiul X ne condamna că încă mai doarme cu noi în cameră, la patru ani. Mi-a fost din nou rușine câteva clipe, gândindu-mă că nu-s o mamă bună, că poate ar trebui să mai ascult și de alții cu experiență și că poate metoda mea, cea epuizantă, o să ne epuizeze de tot. Dar n-a durat prea mult rușinea, pentru că tot copilul îmi arată că suntem pe drumul bun, că nouă ne e bine așa în formula aleasă de noi și că poate chiar nu ne stricăm copilul.

Rușine în parc/magazin/vacanțe/în public

În public e cel mai greu! Mai ales când toate trantrumurile se întâmplă fix în momente nepotrivite pentru noi, adulții, dar la marele fix pentru ei, copiii. În vacanță, copiii se simt cel mai în siguranță cu părinții lor, pentru că toată lumea e pe relaxare și atunci încep crizele de toate felurile. De cele mai multe ori, plecam cu un copil crizat, și ne întorceam noi, niște părinți crizati de atâtea tantrumuri. Și da, mi-a fost de multe ori rușine de aceste crize. Târziu, mi-am dat seamă cât sunt ele de bune la casă omului și l-am încurajat să se exprime, și așa, de fapt, starea lui devenea mai repede mai bună și reușeam să ne conectăm cu toții după un asemenea cutremur.

Rușinea e un lucru de care vreau să scap cât mai repede în viață noastră, și care sper să nu îmi contamineze copilul. Rușinea e un sentiment care mi-a tăiat din elan în multe situații când ar fi trebuit să strig sus și tare și să îmi apăr drepturile. Să nu ne fie rușine niciodată de copiii noștri, n-am face decât să le certificăm că ei nu sunt ok așa cum sunt. Iar ei sunt toți minunați!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație