Şşş! Mama învaţă!

Există o vorbă în folclorul nostru care spune „toate la timpul lor”. Nimic mai adevărat, totul e să poţi constata cu luciditate dacă a venit acel timp.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

Scrie-ne adresa ta de email

După facultate, m-am gîndit să fac un masterat. Cum în facultate cursurile şi proiectele erau majoritar practice, am avut ideea inspirată să-mi continui studiile într-o zonă cu totul nouă, pur teoretică. Aşa că am mers să dau admitere la altă facultate şi, din fericire, am fost admisă. Au urmat doi ani destul de solicitanţi, plini de tot felul de cursuri străine mie, dar interesante şi pline de revelaţii. La încheierea celor doi ani de cursuri a urmat disertaţia. Ar fi urmat, mai bine zis, dacă viaţa personală nu s-ar fi băgat înaintea celei profesionale. În loc să adun bibliografie pentru disertaţie, m-am apucat să-mi organizez nunta. Şi când majoritatea colegilor mei îşi susţineau tezele, eu eram în plin Isaia dănţuieşte, urmând cu emoţie procesiunea slujbei de cununie. Nu era nicio problemă să amân jumătate de an, cu atât mai bine, gândeam că peste vară am timp berechet să scriu. Acesta era master-planul meu. Dar peste vară s-au ivit nişte oportunităţi profesionale de nerefuzat şi timpul s-a dus (cu folos, aş adăuga). Colac peste master, sesiunea de iarnă m-a prins însărcinată. Foarte însărcinată. În primăvară am născut şi mi-a fost clar că va trebui să pun totul on hold, inclusiv finalizarea studiilor mele post-universitare. Şi asta a durat încă… cinci ani. Ba n-am avut timp şi stare, ba nu ştiam cum, de ce şi mai ales despre ce să scriu eu aproape 100 de pagini. Anul trecut, considerând că Petru este suficient de mare cât să nu mai depindă aşa mult de mine, am început să demarez „acţiunea”: căutarea unui subiect care să mă intereseze cu adevărat, afirmarea publică a intenţiilor (cu cât afla mai multă lume, cu atât m-ar fi mobilizat „gura” ei), trasarea unor deadline-uri. Mi-a luat un an să-mi conturez clar intenţiile. Bineînţeles, acum două luni încă nu eram sigură cu subiectul disertaţiei, cu profesorul coordonator, cu bilbliografia şi abia scrisesem câteva pagini de care oricum nu eram prea mulţumită. O lună mai târziu mă confesam, alarmată, soţului: „Sunt în criză de timp. E panică. Nu ştiu dacă o să reuşesc, am încă foarte mult de scris.” Deloc îngrijorat (ba chiar mi s-a părut prea detaşat, ironic, nu foarte empatic), mi-a replicat: „Dacă eşti în criză de timp e bine, o să te descurci. Nu aşa lucrezi tu?” Şi da dom‘le, am reuşit. N-a fost deloc uşor, iar efortul fizic, intelectual şi afectiv încă se resimte şi acum, la două săptămâni de la susţinere.

 

Într-o noapte îmi scria o prietenă pe messenger, văzând că sunt on-line „Ce mişto că stai nopţile să scrii, e ca în studenţie.” La o primă abordare nostalgică, da, ce mişto că te preocupi de lucruri ce ţin de intelect, ai senzaţia nu numai că devii mai deştept, dar şi că foloseşti noaptea cu adevărat eficient, nu stai cu ochii la seriale. Însă judecând un pic ce implică acest lux, nu e chiar o situaţie ideală. Eu nu am plecat de acasă în această perioadă şi nici nu a venit cineva la noi să ne ajute, deci pe cât posibil nu m-am sustras de la treburile casnico-familiale, încercând să fiu cât de cât prezentă şi să nu-mi ignor total copilul.  Dar echilibristica asta între mămicie şi studenţie s-a lăsat deseori cu frustrări (înăbuşite) şi nu doar ale mele. Dacă ar fi să fac o listă cu ce a fost bine şi ce a fost rău, aş pune în top următoarele: a fost bine că am reuşit să duc totul cu bine până la capăt, deci efortul nu a fost în zadar; am cercetat un subiect care chiar mă interesează şi am aflat multe lucruri noi; chiar dacă am început masteratul în 2004 şi l-am încheiat în 2012, m-am reabilitat în faţa conducerii centrului de cercetare, care m-a încurajat de fiecare dată când ne întâlneam accidental pe la evenimente culturale în oraş; pot să-mi trec studiile complete în CV fără niciun fel de strângere de inimă; am un soţ înţelegător, care a petrecut multe ore cu copilul în afara casei, oferindu-mi liniştea totală a casei; am avut o prietenă care şi-a susţinut disertaţia în aceeaşi perioadă cu mine şi, deşi ea era în alt domeniu şi în altă generaţie, ne-am făcut un mic grup de suport pentru a rezista stresului. Ce n-a fost bine: am lucrat foarte mult şi constant nopţile şi mi-am dat peste cap programul; copilul s-a uitat la desene animate mai mult decât aş fi permis în condiţii normale; tot copilul a suferit vizibil că am petrecut foarte puţin timp cu el (deşi fizic eram prezentă, implicarea mea în viaţa lui a fost destul de superficială luna aceasta); am mai mâncat în unele seri pizza congelată şi nuggets; soţul şi-a cam ratat meciurile din campionatul european pentru că mergea serile să culce copilul şi deseori adormea cu el; am rămas cu o durere de spate chinuitoare.

Mi-a fost clar ca mai devreme nu aş fi putut să duc această aventură până la capăt. Când te implici în proiecte profesionale de anduranţă şi mai ai şi familie, trebuie să te gândeşti de mai multe ori înainte. Chiar dacă tu eşti determinată, ideal este să te poţi apuca de treabă abia după ce constaţi că cei care depind de tine sunt şi ei pregătiţi. Evident fiind că va mai suferi cineva pe lângă tine, e bine să alegi un moment cât mai bun, chiar dacă asta înseamnă să amâni proiectele cu un an, doi sau poate chiar cu şase. Important e să-ţi urmezi visele şi să nu te gândeşti că maternitatea e o piedică, ci doar o etapă care te ajută să-ţi ordonezi aspiraţiile, să-ţi ierarhizezi priorităţile.

 

Compozitoarea Sabina Ulubeanu împărtăşeşte multe momente din viaţa ei profesională pe blogul personal, de unde cu permisiunea ei am extras un fragment, tocmai pentru a întări cele afirmate anterior: ”Lucrez în aşa fel încât ei să nu simtă (prea mult….) că sunt neglijaţi. Singura excepţie a fost doctoratul, unde a trebuit practic trei luni să mă închid în birou. În rest, am învăţat că cele mai măreţe idei pot să apară când alăptezi sau când cureţi morcovii. Că poţi deschide computerul să îţi descarci fotografiile şi cu un copilaş căţărat în spatele tău. Că poţi transcrie lucrările şi dacă domniţa desenează lângă tine. Secretul e să nu îi excluzi, ci să îi integrezi în lumea ta. Poate că aş fi compus şi fotografiat mai mult fără copii. Dar oare ar fi fost la fel de interesant? De intens? Sunt convinsă că pasiunea pentru artă a fost infinit multiplicată de dragostea pentru copiii mei.”

 

Tu ai fost într-o astfel de situaţie? Cum ai împăcat studiile cu viaţa de familie?