„Te dau jos din maşină şi te las aici!”

Vivi Gherghe

Despre mașini și despre plimbările copiilor cu mașina în vremurile în care scaunele auto nu erau un must

Părinții mei n-au avut mașină. Am fost copil în perioada care femeile nu conduceau și mama n-a vrut să iasă din tipare, iar tata n-a avut timp să ia lecții de condus între pahare. Au cochetat cu ideea de a-și achiziționa o Dacie, dar și-au luat mobilă de Drobeta. Când au adunat bani din nou, i-au investit într-un televizor color la care ne uitam chiar și când era oprit.

Plimbările mele cu mașina au fost destul de rare în copilărie și aproape toate s-au desfășurat cu mașina unchiului meu, un om de treabă, cu o grijă maniacală pentru mașină. (Eram pe punctul de a scrie că o spăla în fiecare zi, dar aș fi mințit.) O spăla permanent. Cum apărea un fir de praf sau un strop de noroi, el era acolo fie cu o perie, fie cu o cârpă. Când venea la noi și trebuia să lase mașina la poartă, n-o parca niciodată sub copaci, ca nu cumva să se trezească cu vreun găinaț de pasăre pe ea. De cele mai multe ori, însă, îi punea prelata când vizita se prelungea. Când trebuia să mă urc în mașina lui, protocolul pe care trebuia să-l respect mi-ar fi asigurat chiar și accesul într-o sală de operație de la secția de neurochirurgie a celui mai pretențios spital.

„Te dau jos din mașină!”

Trebuia să șterg, dacă nu chiar să spăl, până și tălpile încălțărilor! În mașină, oricât de lung ar fi fost drumul, nu aveam voie să mănânc nimic, numai hidratarea îmi era permisă. Nu aveam voie cu jucării, cărți sau caiete (de teamă să nu mă apuc să fac, probabil, confetti din ele) și trebuia să stau nemișcată pe banchetă, în locul în care m-am așezat, fără să ridic cumva picioarele și să ating spătarul scaunului din față. Nu aveam voie nici să ating geamul pentru că las amprente și „se vede urât”. Iar dacă nu respectam toate astea, știam foarte clar ce avea să se întâmple: „Te dau jos din mașină și te las aici!”

Mi-am amintit povestea de mai sus în timp ce asistam la evenimentul Mazda de la Barcelona, pentru prezentarea noii Mazda CX-3.

Cred că, pe undeva, pasiunea japonezilor pentru design, atenția la detalii și grija cu care au ales să îmbine materialele mi-au amintit de unchiul meu. Ba chiar am mers cu imaginația până în punctul în care am început să râd singură la gândul că unchiul meu ar fi putut avea, în loc de Dacie, această Mazda CX-3. El, cred, și-ar fi transformat dormitorul în garaj, n-ar fi scos-o afară ca să nu se murdărească și, dacă ar fi făcut-o, atunci ar fi înlocuit prelata cu mătăsuri fine, iar eu nu cred că i-aș fi văzut vreodată interiorul.

Sau poate n-ar fi pus deloc prelata pe ea și ar fi lăsat-o să fie văzută de toți trecătorii.

Zic că voi fi varianta light pentru că niciodată nu-i voi spune copilului că îl dau jos din mașină și îl las acolo!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa