Unde te grăbești să crești așa, copile?

Există momente, mirosuri, gesturi care ne amintesc, la un moment dat, de trecut. Pentru mine, perioada aceasta de început de vară caniculară îmi amintește, în ultimii ani, de perioada în care copilul meu îmi încăpea cu totul la piept.

Soarele se pregătește să răsară, se aud mașini pe bulevard, parcă din ce în ce mai multe. Cât de devreme e? Să treacă tramvaiul, îmi zic. Tramvaiul e cel care îmi spune cât e ceasul. Dacă îl aud trecând, atunci știu că e trecut de 5 am. Nu mă pot întoarce să mă uit la ceas. Cu capul rezemat de umărul meu, cu burtica peste mâna mea, doarme băiatul meu. Picioarele sunt aruncate peste genunchii mei și eu stau nemișcată, într-o îmbrățișare în care nu mă regăsesc. Îmi vine să-l mișc un pic doar ca să-l strâng mai bine în brațe, dar știu că-mi va da mâna la o parte și mă va respinge.

Îmi amintesc când era aproape cât palma mea. Îmi amintesc cum mă deplasam prin casă cu el pe o singură mână, cum îl țineam să doarmă pe burta mea ca o vidră, cum stătea ca o plăcințică atunci când îl schimbam sau îi făceam masaj, cum îl pupam pe fiecare milimetru de corp și cum îl miroseam. Mirosul lui de bebeluș am impresia că nici n-a existat vreodată. Mirosul acela, cel mai probabil, a existat numai în mintea mea.

Întind nasul acum să-l miros și dau de peria lui din cap. Căpșorul acela moale și catifelat e acum greu și acoperit de un păr des și tare, ca o perie de sârmă, care noaptea se umezește și miroase a orice, dar numai a bebeluș nu. Gurița aceea care mirosea a lapte… nici n-aș putea să mă pronunț asupra mirosului de acum…

Doarme adânc, nu-i mai râde chipul în somn… Doarme serios, ca un om obosit, nu ca un omuleț pus la crescut cum era până acum.

Nu știu când când și unde a rămas omulețul acela, dar din el n-a mai rămas decât amintirea mea.

Dacă n-aș avea poze, aș zice că n-a existat niciodată. Dar da, băiatul acesta, sub greutatea căruia mi se termină somnul în fiecare dimineață a fost cândva și mic, mic, mic.

Obișnuim să spunem că creștem copii, dar noi nu avem nicio legătură cu asta. Copiii cresc singuri, uneori fără ca noi să ne dăm seama că o fac.

Îmi aduc aminte cât de dependent era de mine acest pui de om, atunci când a venit pe lume, și imediat îmi apar în minte faptele de azi. Acum se îmbracă singur cu hainele de el alese, mănâncă singur, se spală singur, știe să spună cu subiect și predicat de ce are nevoie atunci când nu se descurcă.

Obișnuim să blamăm timpul care trece nemilos. Obișnuiam și eu să fac asta. Oare? Oare timpul e de vină? Nu cumva omuleții aceștia mici apar pe lume plini de energie și cu rezervoarele noi și pline de putere și entuziasm și se grăbesc să ajungă din ce în ce mai mari? Trece și timpul, de acord, dar parcă mai mult se grăbesc ei să treacă prin timp. Parcă mai mult își doresc ei să crească, să fie, să știe, să învețe și apoi să le facă pe toate fără ajutorul nostru.

Ne plângem că nu știm când cresc, de parcă nici n-am fi fost lângă ei să-i vedem. Am fost! Am fost mereu lângă ei și i-am privit crescând, dar fără să fim conștienți de asta!  Și nu e vina noastră. Așa suntem făcuți. Ochiul de părinte nu va percepe niciodată viteza cu care îi crește copilul, iar copiii nu vor aștepta niciodată ca ochiul nostru să-i vadă, ci își vor vedea de drum. De aceea îmi vine să-l trezesc acum, să-l ridic, să-l privesc în ochi, să-l zdruncin puțin și să-l întreb: Unde te grăbești să crești așa, copile?

Comandă acum  cartea „Eu n-am furis – Dialoguri Marioneze„, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini, o carte scrisa cu mult umor, de la autoarea serialului „Mama lui Victor”.  Aceasta este disponibilă AICI.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde poți găsi și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație