Înainte să devin mamă, aveam tot felul de fantezii legate de acest statut. Mă și vedeam cum voi fi cea mai zen femeie din lume, cum pe spatele meu va sta gravat cu litere mari cuvântul „echilibru”, cum voi zâmbi detașat în orice clipă la năzbâtiile copilului, cum fericirea va fi cuvântul de ordine în viața mea.
Am crezut tot timpul că mamele știu ceva în plus față de restul femeilor, că dețin un adevăr fundamental la care noi, restul, nu avem acces. Le vedeam pozele cu zâmbete de pe facebook, înregistrând fiecare nouă achiziție a copilului și îmi imaginam că totul e lapte și miere în casa lor.
Gânduri care dor despre cât de greu e să fii mamă
Adevărul e că nimic nu te pregătește cu adevărat pentru mămicie. Nici vorbele prietenelor cu copii, care îți spun cu gravitate că viața ta, așa cum o știi acum, nu va mai exista! Nici cărțile de parenting sau articolele pe care le devorezi, mai ales când ți se apropie sorocul. Nici propriile observații ale tinerelor familii din jur.
Credeam, de pildă, că mamele sunt invincibile, că, de vreme ce au purtat la ele în burtă nouă luni un copil și i-au dat viață, nimic nu le mai poate sta în cale, că asta le face ființele cele mai puternice din lume. Mi se părea ciudat, de exemplu, să văd mame care făceau atâtea pentru copiii și familia lor, dar care se plângeau că nu își pot înfrunta șefii la birou.
Acum știu că un copil nu te schimbă la modul fundamental nici pe tine ca om, nici pe voi, părinții, ca cuplu. Dacă ești un om plin de frământări, copilul îți va genera noi frustrări. Dacă ai un cuplu cu probleme, nevoile copilului vor pune paie pe foc peste problemele voastre.
Uneori răbdarea mea de om mare mă părăsește și odată cu ea și logica, și teoriile citite
Am descoperit repede că un copil îți provoacă limitele răbdării. Mai întâi sunt plânsetele acelea neînțelese din primele săptămâni când cel mic se acomodează cu lumea în care tocmai a pășit. Dar și tu te acomodezi cu lipsa somnului, cu un corp care știi că e al tău, dar pare de nerecunoscut și pare să nu mai revină niciodată la forma lui inițială. Să nu mai zic de hormonii care încă nu s-au așezat unde trebuie după naștere și te fac să plângi din orice. Și cuplul se acomodează în fața noului intrus.
Se zice că atunci când aduci un copil acasă, e ca și cum ai aduce o amantă cu care trebuie să locuiți în trei. Sunt nopțile acelea când te prinde răsăritul cu copilul urlând în brațe și cu mama ta care stă de pândă în camera de alături, venită chipurile să te ajute, dar gata oricând să îți arate că nu te pricepi, că știe ea mai bine.
Trece perioada de „acomodare” și vine epoca în care bebelușul nu vrea decât la tine, când simpla ta dispariție preț de o secundă din cadru îi provoacă panică, când descoperă mersul și vrea să urcați aceleași trepte de zeci de ori și să vă învârtiți în cerc, când „nu face aia” e îndemnul perfect pentru a face lucrul interzis, când vrea să repeți aceeași poveste de zeci de ori.
Știu, am citit și eu teoriile cu parentingul necondiționat, cu răbdarea, cu anxietatea de separare, mi-am făcut temele ca părinte, dar uneori răbdarea mea de om mare mă părăsește și odată cu ea și logica, și teoriile citite.
Nu pot să accept dintr-odată că acum nu mai sunt de capul meu
I-am zis de atâtea ori în gând fetiței mele că îmi vine să o arunc pe geam, am lăsat-o să se zvârcolească în pătuț când n-am mai știut ce să îi fac, am țipat la ea când țipa ea la mine. Da, regret că s-a întâmplat așa, dar asta sunt.
Am trăit timp de treizeci de ani fără să dau socoteală nimănui pentru timpul meu liber. Am făcut ce am vrut, am încercat să am o carieră, o viață socială plină de experiențe care să mă facă să simt că trăiesc. Nu pot să accept dintr-odată că acum nu mai sunt de capul meu, că nu mai pot merge la un film când am chef, fără o întreagă desfășurare de trupe în casă, că nu mai pot citi o carte, decât în scurtele răgazuri de somn ale copilului, că viața mea s-a redus la statutul de însoțitoare a copilului meu. „Ia-ți o bonă sau du-o la bunici” veți spune. Dar vreau să îmi cresc EU copilul, cu tot cu nervi, cu răfuieli, cu crize, cu toată impefecțiunea noastră.
Cu atâtea teorii de parenting plutind în aer, presiunea de a fi mama perfectă e tot mai mare, nu credeți? Însă mie, uneori, îmi e greu să fiu mamă. Iată, am spus-o.
Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află cum poți găsi un echilibru între familie, carieră, maternitate și bucurii personale – cum să reușești să le ai, practic, pe toate. Detalii AICI.
