Urăsc diminețile!

Da, e posibil să fii mamă și să te îngrozească diminețile!

O sută optzeci de zile. O sută optzeci de dimineţi. O sută optzeci de mii de ace care îmi străpung fiecare ochi în ritmul pulsului propriu într-o sută optzeci de minute ale vieţii, câte unul pentru fiecare dimineață, mai exact minutul treizeci al fatidicei ore şase. 6.30 am. Timp de cinci zile pe săptămână, treizeci şi şase de săptămâni pe an, echivalentul celor o sută optzeci de zile de şcoală în care trebuie să mă scol foarte de dimineaţă. La 6.30.

Urăsc dimineţile!

Nu o pot spune mai blând, nu pot folosi formula celebră „nu eşti tu de vină, dragă dimineaţă, sunt eu”. Nu! Doar ea şi orele ei imposibile în care trebuie să îmi cobor corpul din pat, să îmi pun şosetele şi să mă târâi spre bucătărie sunt de vină pentru migrenele mele zilnice. Aprind becul chior (acum e la modă să fii eco şi să foloseşti becuri economice). Lumina slabă mă deprimă şi mai tare. Îmi e frig. Mă uit pe geam. Nimeni. Câini. Câte un taximetrist buimac. Şi ceaţă.

Anul acesta Moş Crăciun şi-a făcut milă de mine şi mi-a adus un espressor.

Sau, mai ştii? Poate şi-a pus în gând să mă termine până la Crăciunul viitor, așa mai scapă de unul de pe listă. Şi aşa suntem prea mulţi. Ideea e că maşinăria asta îţi prepară instant o cafea foarte tare şi la o temperatură numai bună de băut. Mmm… Bun aşa! Încep să gândesc ceva mai limpede şi să prind puteri cât să mă târâi spre frigider. Scot laptele. Torn laptele în ibric. Aprind focul. Frec cacaua cu zahărul. Am grijă să o potrivesc perfect, nici prea dulce, nici prea puţin dulce. Trebuie să fie la temperatura ideală exact peste cincisprezece minute, când se scoală copilul pentru şcoală. Simt că mi se învârte capul. Mă aşez un pic pe scaun.

Lumina asta chioară trebuie să fie de vină. La un moment dat aud ca prin vis un fâsâit şi simt mirosul laptelui dat în foc. Înjur printre dinţi şi mă întreb, aşa cum o fac în toate cele o sută optzeci de dimineţi oribile ale vieţii mele, ce caut eu trează la ora asta? L-am auzit odată pe Pleşu spunând că el este un boem, că se scoală pe la zece, citeşte ceva, îşi bea cafeaua în linişte şi pe la doişpe, doişpe şi ceva pleca spre redacţie. Eu de ce nu pot fi Pleşu? Ce trebuie să fac? Uite, m-am apucat şi de scris. Sunt chiar mai mult decât Pleşu!

Eu fac design floral, sunt un artist! Eu de ce nu pot să am o viață boemă? Vreau şi eu să mă scol la zece! Fac şi eu emisiuni cu Liiceanu dacă e nevoie, dar lăsaţi-mă să îmi beau şi eu cafeaua de la zece la doişpe, vă rog!

Probabil că gândurile astea mi se citesc pe faţă.

Sau poate că mormăi cu voce scăzută câteva dintre ele. Cert este că îmi sare ţandăra când îmi văd soţul mustăcind pe seama aspectului meu matinal răvăşit. Ne împungem mai în glumă, mai în serios preţ de câteva minute. Cred că mă iubeşte mult dacă mă suportă aşa de zece ani. Sunt oribilă dimineaţa. Aş fi în stare să divorţez în fiecare zi între 6.30 am şi 10 am. Dup-aia îmi mai revin. Nu, nu de tot, nu cât să îmi beau cafeaua boemă în linişte între zece şi doisprezece. Sau era invers? Cafeaua liniştită între zece boemi? „Îţi arde de filozofie, bag seama”, aud vocea lui. „Te-ai trezit, înseamnă. Bună dimineaţa!”

El este întotdeauna așa de bine dispus dimineaţa! Nu ştiu cum reuşeşte! Îl invidiez. Îl aud cum se pregăteşte de plecare. În fiecare zi la ora opt punct iese pe uşă. Aranjat, cu e-mail-urile rezolvate, parfumat şi vesel. Eu între timp îl bodogăn pe el şi pe copilul nostru şcolar că fac prea multă gălăgie şi în felul ăsta o vor trezi pe Olguța care doarme încă, răpindu-mi astfel cele zece minute de boemă matinală în care îmi termin cafeaua deja rece. Boema în care voi cugeta, în pijama încă, cu o coadă smucită în vârful capului, cu picioarele deja îngheţate, la poezia rufelor de spălat.

Nu, în mod clar dimineţile nu sunt de mine.

În lunile de iarnă mă angoasează cumplit, îmi provoacă migrene şi greţuri matinale. Fiecare claxon îmi sparge timpanele, fiecare plan, e-mail, comandă mă bagă într-o stare de anxietate. Dar ia să mă vedeţi seara! Ce spun eu seara? Noaptea! Ziua mea s-a făcut deja noapte, şi parcă abia a-nceput, îmi spunea un prieten poet deunăzi. Păi da! Noaptea pot fi şi Pleşu dacă vreau! Cine mai are nevoie de cele o sută optzeci de dimineţi oribile cu de o sută optzeci de ori minutul treizeci peste ora şase, atunci când ai mii şi mii de minute înmulţite cu o sută optzeci de nopţi?

Bună dimineaţa! Sau poate bună noaptea!

Dimineţile voastre sunt numai cântec şi veselie ori se aseamănă cumva cu ale mele?

Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află care e secretul femeilor care chiar reușesc să le facă pe toate! Cartea este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație