Cum a scăpat copilul meu de ticuri. De vină eram eu!

Povestea copilului meu și a felului în care a scăpat de ticuri m-a ajutat să înțeleg cât de diferite sunt generațiile între ele. Vreme bună, după ce băiețelul meu a început să comunice cu mine și prin vorbe coerente, nu numai prin gesturi sau sunete din care nu pricepeai mare lucru, am acționat ca și cum eu eram copilul. Ca și cum fiecare clipă din copilăria mea era reînviată de ceea ce trăia el și mai ales de ceea ce-l determinam eu să trăiască.

Într-un fel, o ciudățenie, ce-și are rădăcinile tot în ideea păguboasă pe alocuri că noi, adulții, știm întotdeauna tot ce-i mai bine pentru omuleții aceștia mici cu ochi ageri și instinct de supraviețuire incredibil.

Am fost obișnuită cu reguli. Cu voci de mamă și de tată care se ridică și coboară ca-ntr-un spectacol de operă, a cărui intensitate o trăiești prin valurile de emoții pe care ți le creează dinamica sunetelor înalte și joase, și nu vorbele în sine, pe care nu apuci să le înțelegi. Asta poate și din pricina meseriei de profesor pe care au avut-o, mereu puși pe explicații, corectat, pe ordine și disciplină.

Fiecare NU îi scădea încrederea în el

Am impus reguli. Am ridicat tonul. Am vânturat în aer degetul dezaprobator la fiecare ieșire din normă a copilului meu. La fiecare ieșire din perimetrul pe care i l-am trasat, crezând că binele așa se măsoară. Într-o dragoste imensă, sufocantă, grijulie, dependentă. O dragoste care până la urmă îi frângea avântul spre cunoaștere, spre descoperiri care pot fi, pentru el, uimitoare. O dragoste ce punea opreliști în a-și manifesta propriile dorințe, în a-și dezvolta propria personalitate. În a fi el. Am înțeles târziu că iubirea înseamnă și libertate, și încredere. Și răgaz dat unul altuia. Cale liberă către sine. Nu numai lucruri impuse, care îi sunt benefice în măsura în care îi ghidează pașii, îl ajută să deslușească ițele începutului de viață, îl orientează.

Abia când a început să clipească. Des. Și fără noimă. Abia atunci mi-am dat seama cât de rău i-au făcut toate privirile mele aspre, menite să-i corecteze comportamentul. Să i-l modeleze după chipul și asemănarea mea. Cât de rău i-au zdruncinat sensibilitatea și veselia toate mustrările mele, în încercarea mea de a-l face să fie “om mare”. Cu fiecare “nu” pe care îl puneam înaintea fiecărei fraze, încrederea în el scădea, iar frustrările îi sporeau odată cu acel tic care mă înnebunea, despre care nu știam ce este cu adevărat și mai ales de la ce i se trage. Săptămâni întregi am umblat prin tot felul de medici, alergologi, pediatri, oftalmologi. Picături, vitamine. Nimic nu ne-a scăpat. Și, cu toate astea, ochii lui continuau să clipească înfiorător, de simțeam cum mă arde pe inimă fiecare zbatere de gene de-a lui.

Un copil nu e o păpușă ușor manevrabilă

Am înțeles târziu că rigoarea cu care eu fusesem obișnuită nu se potrivea deloc firii lui fragile, mereu în căutare de dragoste și mângâiere. Nu întâmplător, după fiecare supărare ce intervenea între noi, el întindea brațele către mine și-mi spunea cât de mult mă iubește. Dintr-o nevoie sfâșietoare de alinare și dragoste. O lecție pe care el mi-o dădea, dar pe care am descifrat-o târziu. Când deja plăteam prețul încăpățânării și înverșunării mele în a face din el un copil model. Care să salute, chiar și când nu voia, care să lucreze chiar când spunea că nu-i place, care să spună poezia, chiar și atunci când mintea lui străbătea lumi pline de jucării sau de personaje din desene animate, pe care eu le ignoram complet.

Am învățat atunci că un copil trăiește, respiră, are gânduri, idei, planuri. Ca și un om mare. Nu ca o păpușă ușor manevrabilă. Că tonul ridicat nu va putea niciodată să-i deschidă orizonturile mai mult decât ar face-o o vorbă blândă și răbdătoare, că o regulă prea aspră nu-i va modela personalitatea într-una tolerantă și ușor adaptabilă, că un “nu” spus fără nici un fel de argumentare nu-l vor face mai hotărât și mai motivat. Dimpotrivă.

Am învățat atunci că blândețea, altruismul, curiozitatea se dobândesc în timp. Și cu răbdare. Cu grijă și atenție față de nevoile și sensibilitățile celui mic. Am învățat atunci că bucuria și voia bună fac minuni. Iar îmbrățișările dese și calde opresc clipitul obsesiv. Ca prin magie.

Citește și ”Copilul conștient”, cartea care te învață tehnici care să permită copilului să acorde o atenție mai mare gândurilor, sentimentelor și emoțiilor sale. El se va putea concentra mai bine la școală, va fi mai empatic și mai atent la tot ceea ce i se întâmplă. Va trăi conștient! Detalii AICI.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație