Bonă sau creșă? Am ales creșa, dar nu m-am împăcat cu decizia luată!

Carmen Preotesoiu, redactor
mama fiica plange tristete

Bonă sau creșă? Am zărit-o într-un colț. Chircită. Cu spatele lipit de peretele rece ce despărțea camera de joacă de dormitor. În brațe ținea strâns păturica de care nu se dezlipește niciodată, atunci când e tristă sau obosită. Trecuseră două săptămâni de când o duceam la creșă. Două săptămâni de bocete, de urlete, de fețe triste, de agățat de picioarele noastre. De furie. Iar pentru mine, de dor și de teamă.

M-am ferit de creșă. Numai gândul de a o duce printre copii de vârste diferite, mucioși, plângăcioși, mă îngrozea. O și vedeam plină de bube, mereu răcită și cu roșu în gât. Luni de zile am pus în balanță: bonă sau creșă?

Doamnele plictisite pe care le întâlneam în parc, mereu cu țigara între degete, care abia își ridicau corpul greoi de pe bancă, nu se potriveau deloc cu energia și vioiciunea copilei mele. Iar sumele cerute doar pentru a o feri de vreo căzătură, amprentă a firii ei libere și zburdalnice, concurau puternic cu salariul unui angajat în câmpul muncii cu mulți ani de experiență la activ. Toate scenariile pe care le făceam cădeau rând pe rând. Vorbele ce se rostogoleau în mintea mea adunau munți de neliniști.

Bonă sau creșă? Am luat la puricat grădinițele!

O nehotărâre care stârnește multe angoase. Pe toate le simțeam până în adâncul inimii, mai cu seamă că 4 ani de zile nu mă despărțisem nici o secundă de cei doi copii ai mei. Am luat la puricat și grădinițele particulare. Am întors pe față și pe dos fiecare ofertă. Mesele bio, activitățile în limba engleză, programele pe care le afișau pe site te făceau imediat să crezi că aceea este soluția. Totul părea impecabil, iar mintea îți și zbura către imaginea copilului tău doxă de la atâtea activități, bine hrănit, curat și îngrijit, pe care mai toate grădinițele particulare încercau să ți-o creioneze, pe sume care ajungeau și la 2000 de lei. Mult prea mult pentru ce am constat că este de fapt, la fața locului.

Bonă sau creșă? A mers la creșă la 1 an și 9 luni

Cand fetița mea a implinit un an si 9 luni am dus-o la creșă. Nu eram împăcată cu gândul nici chiar când am văzut culoarele curate, de pe ai căror pereți ne zâmbeau luminos puzderie de personaje din desene animate, nici meniul ce părea diversificat și bine gândit. Ori zâmbetele de încurajare ale celorlalți părinți care își lăsau copiii în sălile de grupă, fericite că despărțirea nu se lasă cu țipete sau lacrimi.

Sălile de grupă, mici și pipernicite, în care tronau doar câteva scăunele pe mijloc, televizorul așezat într-un colț, ce mergea neîntrurupt, m-au trimis cu gândul la ceea ce va urma. O plictiseală și o stare de singurătate ce-i va stârni și mai multe lacrimi. O lipsă de activitate care o va face și mai agitată și mai lipsită de vreun țel.

Plângea cu disperare de cum mă vedea

O găseam în fiecare seară pe un balansoar, cu degetul în gură și cu păturica strâns ținută la piept. Cum mă vedea, începea să plângă și să strige cu disperarea omului care se credea pierdut și părăsit. Nu știu ce înseamnă o zi fericită la creșă. Știu însă că ea nu mai era fetița veselă de care stătusesem lipită doi ani de zile, calmă și blândă. Frustrările, angoasele, obiceiurile, trăirile, manifestările diferite ale celorlalți copii i-au pus mai multă tristețe în privire și multă, multă agitație în corp.

Cu timpul, și ea, și eu, am încercat să facem un pact de înțelegere și de liniște cu creșa. Să nu o mai privim cu groază și să nici nu mai sufăr atâta la gândul că televizorul acela dat drumul non-stop îi afectează privirea, atenția și-i agita creierul. Sau să mă enerveze doamnele de la creșă care-mi răspundeau inevitabil, la orice întrebare: ”totul e perfect, a mâncat, a băut, a dormit”, deși acasa nu știa ce sa mai bage în gură de foame și adormea instantaneu de oboseală.

Să mă bucur că o iau acasă curată, întreagă, vioaie.
Nu știu dacă statul printre atâția copii mici, de la care a copiat și ce a fost bun și ce-a fost rău ori însăși despărțirea de noi, părinții, pentru atâtea ore, au dus la schimbarea ei. Ori pur și simplu asta e firea lucrurilor: copiii trec prin faze, prin schimbări, prin crize, prin perioade de liniște, prin zâmbete amestecate cu lacrimi. Știu însă, că a trebuit să le accept. Să-i fiu aproape. Să nu uit niciodată că și plânsul strașnic, sfâșietor al celui mic, poate face bine, dacă de brațele tale se sprijină fiecare lacrimă și fiecare suspin.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa