Vocea ta: Ce nu mă omoară, îmi dă o teamă în plus

Ce nu mă omoară, (deocamdată) îmi dă o teamă în plus

Până să am un copil, nu am fost (foarte) conștientă de firea mea anxioasă. Nu mă deranja că îmi era frică să merg cu mașina, să umblu noaptea pe stradă sau că evitam complet să mă urc în avion, fie el și un Airbus A380 mare cât Casa Poporului.

Fiind vorba doar despre mine, reușeam să-mi manageriez foarte eficient propriile temeri și tocmai de aceea, de multe ori, nici nu eram conștientă.

După ce am născut, ca prin apăsarea bruscă a unui buton, mi s-au activat toate. Toa-te! Prima dintre ele m-a lovit pe vremea când Sebastian avea un an și cinci luni și s-a îmbolnăvit de enterocolită. Ca orice copil de vârsta lui, băga totul în gură și inevitabilul s-a produs. Într-o noapte, l-am dus în mare viteză – cu mașina!! – la spital, cu febră mare, vărsături și diaree, complet deshidratat.

Lumea în care trăim e plină ochi de pericole groaznice

De atunci, a început hora bolilor, dezlănțuită în toată splendoarea la 2 ani, când a intrat în colectivitate. Departe de a mă căli, de a dobândi relaxarea celui cu experiență, fiecare boală a lui în parte – toate în parametri normali, nu vă gândiți – mi-a întărit ideea că lumea în care trăim e plină ochi de pericole groaznice, pe care doar un ochi (paranoic și) vigilent le poate evita.

Așadar, teama ca Sebastian să nu se îmbolnăvească a fost prima care m-a năpădit dintre toate temerile legate de siguranța copilului. Trebuie totuși să precizez, în apărarea mea, că fiecare episod de acest gen, fie el și în limite obișnuite, a fost destul de agresiv, în sensul că în două cazuri din trei, eram nevoită să chem Salvarea și să-l internez pe cel mic în spital. Acum, la orice strănut, simt cum mă cuprinde panica, iar dacă ajunge să facă febră mi se scurtcircuitează toată gândirea.

Am devenit câinele de pază al tututor geamurilor din casă

De curând, ne-am mutat într-un bloc la etajul 5 și, într-o zi, fără nicio legătură cu nimic, Sebastian mi-a spus că ar vrea să sară pe geam ca să ajungă mai repede afară. În momentul acela s-a produs un declic în mintea mea, care a mai activat o alarmă cu potențial fatal: atenție ca băiatul să nu se arunce pe geam! De atunci, am devenit câinele de pază al tututor geamurilor din casă, mai cu seamă că lui Sebi îi place să se joace pe balcon de când s-a încălzit afară.

Deocamdată, fiind primăvară, ferestrele pot rămâne doar rabatate, însă până la vară trebuie să concep un plan milităresc de securizare a lor, care să nu permită nici unei muște să sară de la etajul 5 ca să ajungă mai repede afară.

Am citit și eu, ca mulți părinți din noul val care vor copii empatici și bine dotați ca inteligență emoțională, despre importanța autonomiei, a libertății de decizie și, în general, a spațiului personal bine delimitat, în care nici părinții să nu intre, dacă se poate. Cu toate acestea, mă trezesc că-mi vine să mă bag în joaca lor atunci când mi se pare că unul dintre copii se poartă nepotrivit cu Sebi, că vreau să fac în locul lui diverse lucruri pe care le-ar putea face singur (doar așa, ca să mă asigur că primește numai ”servicii de înaltă calitate”) sau că plănuiesc represalii aprige pentru cei care ar îndrăzni să-l rănească vreodată.

Deși în mintea mea are loc toată această forfotă obsesiv-compulsivă, în realitate caut liniștea în jurul meu. Și intervin de puține ori în joaca copiilor – și atunci doar ca să explic, prin joc, că distracția vine doar când nu ne jignim/ lovim – și îl las pe Sebi să facă mare parte din tot ce poate face singur, și nici nu iau Kalashnikov-ul din cui atunci când cineva îl deranjează pe ”prințișor”.

Știu că în mintea multor părinți există furie atunci când cineva le supără copiii și teamă ca acestora li s-ar putea întâmpla ceva rău. Dar știu că fiecare luptă împotriva acestor gânduri extremiste, fie doar și pentru că ele nu sunt realiste. Ca și noi, și ei vor avea parte de neplăceri, de nedreptăți, de durere, dar ca și (unii dintre) noi, vor dobândi experiență în a gestiona și depăși toate aceste inconveniente.

În ce mă privește, lupt ca tot ce îmi trece prin minte – frică exagerată sau dorința de a face dreptate ostășește pe câmpul de joacă – să rămână acolo, să fie doar povara mea, până când voi reuși să scap și eu de ea. Și mă bucur de fiecare dată când copilului îi transmit doar încredere, și optimism și-l văd devenind, puțin câte puțin, tot mai autonom.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație