„Mamiiii, nu mă bateeee, te rog nu mă bateee!” Nu-l lovisem niciodată… De ce copiii se nasc cu victimizarea în sânge

Ramona Dinescu
copil care tipa

Victimizarea în cazul copiilor este ceva la ordinea zilei și pare că o mănâncă la micul dejun căci pare inepuizabilă.

„Eu nu am mâncat niciodată ciocolată”, „Eu nu am avut niciodată un ponei roz cu o șuviță albastră și o steluță argintie pe obrazul stâng”, „Pe mine nu mă iubești niciodată și niciodată nu vrei să mergem la film. Dar am fost alaltăieri. Nu, nu am fost!” Recunoașteți aceste replici? Sunt convinsă că da. Poate nu chiar acestea, dar asemănătoare.

Când ai un copil energic care îți pune la încercare răbdarea citește și Cum să crești un copil energic!

Nu știu cum se face, dar copiii se nasc cu victimizarea în sânge. Clar nu e ceva ce se moștenește de la părinți, nici ceva ce se dobândește și nici ceva ce se învață. E o achiziție pe care fiecare dintre ei o experimentează la un moment dat. Mai mult sau mai puțin, în funcție de situație și de conjunctură.

Copiii au tendința de a forța limitele, de a încerca marea cu degetul pentru a vedea până unde merge, sau mai exact, până unde le merge. De aici apare și victimizarea. Ei încearcă să-și impună o dorință, un punct de vedere, încearcă să obțină ceva și, atunci, fac pe victimele. Mai ales atunci când știu sau simt că nu e loc de întors.

Iată un dialog cu copilul meu cel mic:

–          Mami, vreau desert!

–          În primul rând nu ai cerut frumos, în al doilea rând tocmai ai mâncat prăjitură…

–          Te rog frumos, vreau desert!

–          Acum te-ai ridicat de la masă și ai mâncat prăjitură…

–          Dar prăjitura nu e desert. Eu de ce nu primesc niciodată desert?!

–          Prăjitura e desert. Ce ți se pare ție că ar fi desert?

–          Ciocolata. Eu nu am mâncat niciodată ciocolată…..

–          Dacă nu ai mâncat niciodată ciocolată, de unde știi că e desert?

–          Știu eu! E foarte bună și e desert și tu nu-mi dai niciodată ciocolată….

–          ….

–          Îmi dai?

–          Nu!

–          Pentru că tu nu mă iubești niciodată!

Aceasta este doar una dintre situațiile de victimizare ale copiilor. De fapt, în orice situație în care nu le satisfac vreo poftă culinară este un motiv de victimizare. La fel cum și oprirea oricărei activități ce îi pasionează. Dacă, după o oră de uitat la desene animate sau de jucat pe Wii, spun că ar fi timpul să se oprească, atunci se transformă brusc în niște victime, chinuite și asuprite de acești părinți fără suflet ce nu-i iubesc și de aceea nu-i lasă să facă nimic din ce le place.

#FărăCuvinte! Degeaba încerc să le explic că tocmai ce i-am lăsat să facă ce mi-au cerut și degeaba știu că am dreptate, căci nu vor recunoaște nici într-o mie de ani căci altfel ar trebui să le scadă nivelul de victime, nivel ce trebuie să rămână mereu la cel mai înalt grad. Altfel ar fi slabi și probabil niciodată nu ar mai reuși să obțină nimic din ce-și propun.

Un alt moment, de această dată extrem de penibil și jenant a fost când băiatul meu cel mare avea doi ani și jumătate și, în timp ce ne întorceam de la piață, eu cu multe șacoșe de cumpărături în mână, el pe lângă mine, a început să plângă cu lacrimi de crocodil că vrea să-l iau în brațe căci el nu mai poate, e extrem de obosit. Inițial m-am chinuit să-i explic că a mers pe jos foarte puțin, că nu pot să-l iau în brațe că am multe bagaje și că mai avem câțiva pași până acasă și aș aprecia dacă m-ar înțelege și m-ar ajuta în sensul acesta. Răspunsul a fost o isterie de toată frumusețea pe care am vrut să o opresc înainte de a se arunca pe jos în mijlocul străzii din cauza nefericirii de a avea o mamă atât de insensibilă. Am simțit că dacă mă aplec pe vine la nivelul lui, voi reuși să am contact vizual cu el și explicându-i încă o dată motivele mele, va înțelege. Nu am apucat să mă las pe vine că a început să urle în gura mare, cât de tare putea: „Mamiiii, nu mă bateeee, te rog nu mă bateee!”. S-au oprit oamenii pe stradă și am simțit privirile pline de reproș ce mă înțepau în ceafă, dar și pe acelea compătimitoare care căutau o autoritate să-mi salveze copilul. Niciodată nu le-am dat nici măcar o palmă copiilor mei, sunt cea mai mare militantă împotriva violenței și tot timpul le-am repetat că nimeni nu are voie să-i atingă.

Abia mai târziu am înțeles că cei mici joacă foarte bine rolul de victime și că victimizarea nu ține cont de vârstă apare foarte devreme. Încă nu știu când dispare.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa