Vocea ta: Copiii vin pe lume când vor ei

depresie-totul-despre-mame

Planificări, planificări…

Mă uit la fiică-mea și, cu zi ce trece, nu-mi vine să cred că au trecut deja 16 luni și că minunea asta e de fapt a mea. O privesc uneori minute în șir cu zâmbetul pe buze, bucurându-mă că am adus pe lume o fată grozavă. Și îmi aduc aminte când era mică, mică, mică sau când stăteam cu ea în maternitate, în primele nopți împreună.

Hai să vă povestesc cum a fost!

Eu trebuia să nasc undeva în jurul zilei de 16 iunie. Dar, pentru că am avut ceva complicații medicale agravate spre sfârșitul sarcinii, a trebuit să fac o cezariană planificată. Nu prea mă încânta ideea asta, dar mă gândeam doar la sănătatea copilului și, implicit, a mea. Doamna doctor a plecat o săptămână la un congres medical în Londra și mi-a spus că se întoarce pe 7 iunie, iar pe 8 dimineața o să nasc.

Era sâmbătă, 31 mai. Joi organizasem o inaugurare a unei ciocolaterii, lucru ce m-a obosit destul de tare. Și totuși, îmi stătea pe creier că mai aveam câte ceva de cumpărat pentru ziua nașterii, așa că am făcut toate cumpărăturile în ultima zi din mai. Seara eram deja sleită de puteri. Venise la noi, de la București, unul dintre cei mai buni prieteni ai soțului meu și unul dintre nașii fiică-mii, de altfel, și m-a întrebat dacă îmi las soțul să iasă cu el într-o ultimă noapte ca băieții fără copii. Evident că i-am lăsat să se distreze și speram doar să pot dormi și eu o noapte întreagă, cum nu mai făcusem de mult.

”Cum ar fi să îmi vină să nasc tocmai acum, când sunt singură?”

Pe mama o rugasem să se mute cu noi în ultima lună de sarcină, pentru că mă rostogoleam la propriu și aveam nevoie de ajutor prin casă. Dar, în acea noapte, a trebuit să meargă la o nuntă, la niște prieteni apropiați. Și uite așa m-am trezit singurică în casă, cu burta până la gură. Țin minte că stăteam liniștită în pat, mă uitam la televizor și deodată mi-am spus: ”Cum ar fi să îmi vină să nasc tocmai acum, când sunt singură?”. Am zâmbit, gândindu-mă liniștită că bagajul de maternitate e pregătit la ușă, că sun imediat la taxi și mă duc la spital, unde vor veni ulterior și ceilalți. Am adormit liniștită, cu acest gând, că totul e în regulă.

Și, pac, se rupe apa!

Pe la patru jumate dimineața, ca orice femeie însărcinată, mi-a venit să mă duc din nou la baie. Când m-am întors în dormitor, lângă pat, am simțit cum curge ceva din mine. Mă gândeam că nu are cum să fiu chiar atât de somnoroasă încât să fi uitat să mă șterg sau să nu mai am control și să nu mai simt că încă urinez. M-am trezit repede din starea de somn și mi-am dat seama că… tocmai mi se rupsese apa. Culmea e că am rămas total calmă. Voiam să merg la baie, să mă spăl, să mă îmbrac, să chem un taxi și să merg la spital. Eram singură în casă, nășteam primul copil și era patru dimineața.

”Edi, vino un pic până sus! Trebuie să nasc!”

Coincidență sau nu, fix atunci a intrat pe ușă soțul meu și prietenul lui, întorși după ”ultima aventură bărbătească”, cu un chef teribil de somn. Și apar eu, în vârful scărilor, calmă, zâmbitoare și udă leoarcă, și zic: ”Edi, vino un pic până sus! Trebuie să nasc!”.

Nu știu dacă soțul meu a urcat vreodată scările din casă mai repede ca atunci. Și a început isteria, pentru că a intrat în panică totală și, pur și simplu, nu mai știa ce are de făcut. Îmi repeta încontinuu: ”Stai liniștită! Totul va fi bine! Sunt aici!”. Eu râdeam și îi spuneam să înceteze, că sunt calmă și că eu ar trebui să îi spun lui asta, la felul cum făcea.

Am sunat-o între timp și pe mama, care tocmai se așezase în pat, după o noapte petrecută la nuntă. Și, culmea, dansase pe niște tocuri super înalte, motiv pentru care și-a scrântit piciorul, care devenise umflat și vânăt. Când i-am zis că mi s-a rupt apa, că nasc și că ne vedem la maternitate, a început, evident, să plângă, și a uitat complet de picior.

”Ce se agită domnul așa, de parcă ar naște el?”

Pentru că soțul meu consumase alcool, am chemat un taxi. Evident, așa cum se întâmplă, când ai nevoie, nu găsești, așa că a durat ceva vreme până când s-a îndurat cineva să vină. Când m-a văzut șoferul cu burta la gură, cu bagaje și cu destinația ”maternitate” a intrat și el în panică, așa că am avut de liniștit doi bărbați, în timp ce eu zâmbeam și îmi frecam burta, vorbind încontinuu cu fiică-mea.

Ne-am dat jos din taxi, iar soțul meu a început să alerge prin toate părțile cu gențile pe umăr. Eu am intrat calmă, dând binețe paznicului, care m-a întrebat amuzat: ”Ce se agită domnul așa, de parcă ar naște el?”.

Am trecut prin toate testele și pregătirile pentru operație, cât soțul meu și mama mă așteptau cuminți jos. Mama cu piciorul negru și umflat, soțul meu rupt de oboseală și mirosind a alcool, după o noapte de pomină. Amândoi regretau că s-au distrat și că nu au fost acolo lângă mine, dar, evident, le-a trecut când au văzut-o pentru prima oară pe Rebeca.

Primele lecții de viață de la fiică-mea

Țin minte că m-am întins pe masa de operație și făceam glume cu medicul, dându-i telefonul asistentei să îi facă fotografii Rebecăi și fiind total zâmbitoare și relaxată. Asta, până ce a ieșit efectiv din mine minunea mea și i-am auzit glasul. Am început să plâng instant cum nu am mai plâns vreodată în viața mea. Au pus-o repede lângă mine, am început să o pupăcesc și nu mă puteam abține din plâns.

Apoi am mers la terapie intensivă, unde nu mi-am putut mișca picioarele pentru următoarele două ore. Mă durea foarte tare și încercam doar să îmi găsesc puterea de a fi alături de fiica mea și de a avea grijă de ea. Și atunci a intrat soțul meu pe ușă, ca să mă vadă, prima dată după naștere.

O văzuse pe cea mică și atunci am zărit pentru prima dată în ochii soțului meu o lumină și o fericire pe care nu le mai văzusem până atunci. Ne-am luat în brațe, ne-am pupat și am plâns până nu am mai avut aer, am vomitat și a trebuit să vină asistenta să îmi facă ceva să îmi revin.

Am plecat de la terapie intensivă în salon, unde m-am putut bucura de prima noapte împreună cu fiică-mea. Nu am închis un ochi toată noaptea. Și nu pentru că mi-ar fi fost frică de ceva, ci pur și simplu pentru că nu îmi puteam dezlipi ochii de ea și o priveam încontinuu, cu un zâmbet larg pe față. Zâmbet care a rămas întipărit odată cu venirea ei pe lume, pentru că, de atunci, mă face fericită în fiecare zi! De pe 1 iunie 2014, de la ora 09:40, mai exact!

Așa că, pot spune că fiică-mea m-a învățat câte ceva din primele ei zile de viață. M-a învățat să nu îmi mai fac planuri, pentru că mi le face ea, și m-a învățat care îmi sunt de acum prioritățile și bucuriile vieții.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație