S-a încheiat anul școlar, s-au dus și serbările, acolo unde se duc ele până la următoarea repriză, undeva în uitarea noastră, doar ca să apară, la fel de exploziv tura următoare.
Am lăsat să treacă un timp de la încheierea lor și până să-mi aștern gândurile cu privire la asta.
Am observat cu tristețe discrepanța dintre ceea ce vrem să fim, credem că suntem și ceea ce iese la final. Mai toți ne antrenăm mintea și spiritul, cu toată dragostea, zic eu, să fim cei mai buni oameni pentru noi și, în consecință, cei mai buni oameni pentru copiii noștri.
Dar vine, totuși, o zi în care tot ce am lucrat cu noi înșine se răscolește visceral în ființa noastră, momentul acela în care ne dorim să ne vedem copiii pe culmile succesului, să îi vedem că au reușit, că știu, că pot, că munca lor și a noastră a fost încununată așa cum merită.
Nimic greșit, aș îndrăzni să gândesc, atâta timp cât motivația este intrinsecă. Este firesc să vrem să fim mai buni decât am fost data trecută, să simțim evoluția, să îi sprijinim pe ai noștri să se bucure de ei.
Dar oare, serbările școlare asta reflectă? Este oare posibil ca toți acei micuți să își dorească să fie pe scenă, să fie mânați de dorința lor interioară de a fi mai buni decât data trecută?
Eu cred așa și nu este obligatoriu să fie adevărat sau lumea să creadă ca mine :
- Unii părinți își doresc să vadă evoluția copilului în școala sau la grădinița la care l-a înscris
- Profesorii, învățătorii, educatorii simt o presiune enormă de a le arăta părinților ce e mai bun
Am scris mai mereu că nu vreau ca articolele să fie interpretate drept sfat sau judecată. Articolele mele reprezintă opinia personală vizavi de anumite subiecte.
Așadar, la punctul unu, părerea mea este că poți vedea evoluția (non-academică) și în alte moduri decât la serbare. Cât despre distracție, eu cred că este fix ca la circ, se distrează doar publicul! Dacă, totuși, ai un copil talentat, pasionat de muzică, teatru, dans și vrea din tot sufletul să performeze, îl poți înscrie la activități extrașcolare, să îl vezi pe scenă și să vă bucurați în aceeași măsură, indiferent de efortul făcut, pentru că a fost unul dorit.
La punctul doi, cei care se ocupă de pregătirea serbărilor vor, evident, să iasă brici, să vadă lumea pe ce a dat banii sau să valideze motivul alegerii. Ca o serbare să iasă brici, copiii sunt ”antrenați” să stea pe scăunele, să nu scoată un sunet, să să să…n chestii ! Și ce e rău la antrenament ? Păi nimic dacă vrei, dar dacă nu ți se potrivește ? E obligatoriu să fie toată lumea pe scenă ?
Eu aș propune ca serbările de final de an să fie petreceri părinți-copii-profesori, unde toată lumea să fie relaxată, să socializeze, să simtă bucuria unui an încheiat cu bine. Dacă totuși vrea cineva să performeze pe scenă să fie liber să o facă, dar tare mi-e că de abia acum ating ideea din titlu. Aici intervine durerea, comparația ! De ce copilul altuia poate ? De ce al meu nu zice, nu face nimic ?
Și cred, cu tărie, fără a generaliza, că, indiferent de informația pe care o digerăm pentru a fi părinți mai buni, vizualul ne joacă feste. În loc să comparăm mai puțin, pentru că am citit cărți multe și am fost la seminarii multe, o facem mai efervescent, inconștient poate. De ce ? Pentru că trebuie să îl postăm pe ăla micu’ pe rețele de socializare, să vadă mapamondul că am ales bine, că evoluează copilul într-un an cât alții în zece, mai ceva ca Făt-Frumos ! Și dacă cel mic e stană de piatră pe scenă ? Și dacă nu am avut nimic de filmat și postat ? Tocmai acum când 90 % din prieteni au pus serbarea online… Păcat, mare păcat…un an ratat !
