Cum am ieșit învingătoare din bătălia cu depresia de după naștere. Cele mai grele 3 săptămâni

Când am intrat morocănoasă în baie la ora 07.30 într-o sâmbătă dimineaţa nu a fost pentru că ţineam morţiş să repet lucrul acela. Ci pentru că soţul meu se sculase cu noaptea în cap şi butona telecomanda televizorului, în ultimele lui minute de lâncezeală înainte de a pleca la serviciu. În timp ce căscam încă somnoroasă, mi-am adus aminte de cele nouă zile în care îmi întârziase ciclul şi m-am gândit totuși să repet, pentru a nu ştiu câta oară, testul de sarcină.

Palele liniuţe roz ce s-au conturat pe caseta testului mi-au făcut brusc stomacul ghem, iar în urmatoarele 30 de secunde ţopăiam în pat, zguduindu-l pe soţ, care rămăsese cu o expresie de bulversare totală pe chip.

Cele opt luni care au urmat au fost perfecte

N-am avut niciun disconfort, aşa că mi-am văzut mai departe de întâlnirile cu prietenii în oras, şuetele cu fetele şi cititul până tarziu în noapte. Am mers la redacţie până aproape de a naşte, ba chiar în săptămâna premergătoare marelui moment am dat cu vopsea lavabilă în dormitorul în care urma să locuiască copilaşul, din exces de zel şi pentru că mă vedeam povestindu-i peste ani cât de mult m-am pregătit pentru venirea sa pe lume.

Naşterea a fost scurtă, dar intensă, iar zilele din maternitate au fost calme, deşi lumea mă anunţase în prealabil că vor urma momente delicate. Fetiţa era liniştită şi, pentru că în afară de-a o hrăni și a o schimba nu făceam altceva, vedeam perioada asta ca fiind floare la ureche, căci nu era nimic complicat în a avea grijă de un puiuţ de om. Ajunse acasă, însă, lucrurile au început să se deterioreze pe măsură ce treceau zilele. Cea mică, deşi cu aceleaşi obiceiuri alimentare, nu mai era deloc liniştită, dimpotrivă, ne punea nervii la încercare plângând aproape mereu.

Nici starea mea fizică nu era cea mai bună

Simţeam pe deplin disconfortul epiziotomiei, alăptatul era îngrozitor de dureros şi îmi dădea senzaţia că un acupuncturist amator făcea experimente cu sânii mei, iar programul de masă şi de somn al nou-venitei în familie era departe de a fi previzibil.

Cu o mamă și un soț neştiutori, respectiv uituci, o soluţie pentru elucidarea misterelor grelei bebeluşii ar fi fost prietenele mele, pe care aş fi putut să le sun disperată ca la un helpline, doar că niciuna nu avea pe-atunci copii. La fel de lipsiţi de răspunsuri erau şi musafirii care veneau să ne gratuleze personal. Ajungeau la noi, stăteau puţin – cât să mănânce fursecurile şi să-şi bea sucul – însă, când vedeau că zumzetul din casă se intensifică, lăsau frumos cadoul cu care veniseră şi se scuzau încurcaţi.

Cu toţii enumerau, în schimb, „adevăruri” larg răspândite, care nu se potriveau de niciun fel cu noi: copilul trebuie sa doarmă în pătuţul lui, alăptatul se face dupa program, să nu scoţi copilul prea des din camera lui că strici mediul septic cu care e obişnuit, nicio zi fără baie (dar ce să fi făcut dacă cea mică adormea fix înainte de momentul îmbăierii?).

Singurătatea din timpul zilei, sentimentul de incompetenţă care mă apăsa şi un hard stricat la calculator se aliaseră împotriva mea, făcându-mă să mă întreb dacă voi avea vreodată sorţi de izbândă în acea „bătălie”. Linişte era când fetiţa dormea, dar orice zgomot cât de mic o trezea, aşa că opţiunile îmi erau limitate.

Aţipeam şi eu lângă ea în cele mai nefireşti poziţii, ignorând vreo mână și vreun picior care amorţeau sau urgenţele fiziologice. Seara mi se părea de neconceput că nu reuşea să adoarmă mai devreme de ora 23:00, mai ales că orele târzii puteau fi ore pe care să le petrec liniştită la o terasă, că doar era vară, sau la care sa mă lăfai pe fotoliu cu o carte excelentă în mână, aşa cum se întâmpla în vremurile bune. La asta nu mă aşteptasem, mai ales că în celebra Mama si copilul, Biblia oricărei mămici, citisem că „un copil care mănâncă suficient şi este schimbat doarme după masă câte 2-3 ore, iar noaptea şnur”.

Clar nimerisem un copil defect, care nu mânca şi nici nu dormea conform regulilor stabilite

Singurul succes personal notabil era că o mai păcăleam să adoarmă în traseul clasic parcurs cu căruciorul prin jurul blocului, dar la primele urlete de foame mă îndreptam ca teleghidată către casă, având senzaţia ca zgomotul făcut de copil se aude pe o rază de cinci kilometri și că lumea m-ar fi certat pe stradă pentru că nu ştiu ce fac.

Şi acum vizualizez camera noastră, cu geamul larg deschis, într-o vineri caldă de iunie, şi mâinile mele care se legănau sacadat, încercând să potolească un copil pe care nu mai eram aşa de sigură că ar fi trebuit să îl am la 26 de ani. Dintr-un apartament vecin se auzea un „La mulţi ani!” zgomotos, iar focurile de artificii ce însoţeau un concert din faţa Casei Poporului se vedeau perfect de la etajul opt unde stăteam.

Lumea petrecea ca la Revelion în ambele locuri, soţul meu era plecat la muncă, iar eu mă chinuiam ameţită să adorm o mogâldeaţă pentru care nu ştiam ce simt, altceva decât că îmi complicase viaţa şi că mă transformase într-o persoană imobilizată. Pentru o clipă am fost tentată sa las copilul urlând în pătuţ şi s-o zbughesc pe uşă să merg la concert, dar am rezistat cu greu, gândindu-mă ca aveam noroc că era vineri, iar a doua zi începea weekend-ul. Sâmbătă dimineaţa, însă, am deschis buimacă ochii, trezită brusc de plânsetul bebeluşului şi mi-am dat seama că sunt eu însămi un personaj din filmul Ziua cârtiţei.

Micuții descrişi în cartea familiei Căpraru sunt excepţii

Negura s-a rispit miraculos într-o zi de joi, la trei săptămâni de la naştere, când o prietenă de familie, nu de mult timp mamă şi ea, a sunat să ne felicite. M-a ţinut de vorbă la telefon cam 45 de minute, timp în care, după nu ştiu ce reţetă, mi-a descâlcit mintea, dându-mi calm răspunsuri concrete la toate întrebările mele. M-a lămurit ca micuții descrişi în cartea familiei Căpraru sunt excepţii, iar copilul meu e regula, şi că, din fericire, lucrurile se vor colora până la urmă în roz, aşa cum se colorează treptat şi cea de-a doua liniuţă de la testul de sarcină.

Şi mi-a mai spus să nu uit că bebelușul meu are nevoie de mine şi că face tot ce poate ca să-mi arate asta. Cu mintea mai limpede, m-am întors la mica mea Ilinca, care m-a întâmpinat cu un zâmbet clar, cu care mi-a descâlcit şi sufletul. Am plâns înfundat, mustrându-mă pentru perioada sumbră căreia îi căzusem pradă şi mi-am dat seama că boţul plângăcios nu meritase nimic din gândurile mele gri de până atunci.

Au trecut şase ani şi jumătate de la momentul depresiei, e tot sâmbătă, la fel de cald în casă ca atunci, doar că nu mai sunt toate aranjate milimetric la locul lor, iar pereţii uni de odinioară au pe ei culori de tot felul și urme de oameni mici. Eu stau pe canapea alături de soţul meu şi am o carte în mână, Ilinca desenează la măsuţa aflată într-un colţ al sufrageriei, Sabina cântă cu patos la un microfon improvizat, iar Natalia încearcă să îi facă o nouă coafură păpuşii preferate. E linişte şi e bine şi îmi dau seama cât de mult îi iubesc pe toţi. Dar nu ştiu cum se face că, din când în când, ceva dinăuntrul meu mă dojeneşte, spunându-mi că ar trebui să o iubesc pe Ilinca cu trei săptămâni mai mult.

Pentru voi cum au fost săptămânile de după naștere? Gri sau roz?

Citește ”Cartea Bebelușului” și află la ce ar trebui să te aștepti când devii mamă și ce ai de făcut, care sunt provocările bebelușiei și cum le poți face față cu brio. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație