VOCEA TA: Cum e viaţa cu doi copii mici

AUTOR: Irina Manolache

Cum e viaţa cu doi copii mici

Dacă ar fi să mă caracterizeze diplomaţia, aş spune că este provocator. Dar nu am fost niciodată o diplomată, aşa că nu o să mă schimb acum. Va spun deci: e al naibii de greu. Începutul, cel puţin. Să o luăm pe rând!

Thea a avut şi încă mai are, chiar dacă mai rare, multe momente de răzvrătire. Sigur că ne aşteptăm la ele, citisem, ştiam că vor veni, însă e destul de greu atunci când vezi transformarea la copilul cel mare. În prima zi după ce ne-am întors de la maternitate, nu a vrut să între în casă. Ştia că vom veni cu Petru, îl văzuse la spital prima dată şi, cu toate astea, nu a vrut decât cu greu să între în casă. Apoi, după două seri, a vrut să meargă să doarmă la bunica. În fiecare din aceste două cazuri, am simţit că în mine se rupe ceva. Era că şi cum îmi pierdeam copilul, pe care îl vedeam îndepărtându-se de locul în care, înainte de venirea lui Petru, îi plăcea cel mai mult să fie.

Cum e viaţa cu doi copii mici. De la dorința de a face rău la regresie

A urmat perioada în care a vrut să îi facă rău bebeluşului. Să îl strângă tare de mâna sau de picior sau de cap. Să îl lovească atunci când noi nu eram atenţi. Să îl trezească cu orice preţ din somn. Următoarea pe lista a fost perioada regresiei, când nu a mai vrut să facă la oliţă şi a vrut să fie bebeluş sau ne-a spus că nu mai ştie să vorbească. Pentru toate acestea, e nevoie de răbdare. Multă răbdare. E clar că Thea suferă pentru că îşi imaginează că nu mai este în centrul atenţiei, deşi aproape tot timpul lui Th îi este dedicat ei. Şi da, relaţia dintre ei pare că se sudează, iar de mine pare că se îndepărtează. De altfel, mă vede principala vinovată pentru existenţa lui Petru, ştie de unde a venit şi chiar mi-a spus să îl bag înapoi în burtă pentru că nu îi place de el.

MAMĂ LA 40 de ani

Momentan, suntem într-o perioada amestecată: pare că a început o uşoară acceptare, însă nu permanentă. Sunt încă momente în care vrea să îi facă rău, chiar verbalizează acest lucru. Nu sunt decât trei zile de când i-a dat două palme peste cap, pentru că era în plin tantrum. Încă se răzvrăteşte atunci când Petru plânge, lucru care se pare că o deranjează. Dar sunt şi momente în care vine şi îl pupă, spune că îl iubeşte şi că este frăţiorul ei. A învăţat că Petru încă nu poate vorbi, că nu poate mânca cum mănâncă ea pentru că nu are dinţi şi toate astea i se par mai puţin curioase decât i s-au părut în primele zile. Articolul continuă mai jos:

Pe mine la ora actuală cel mai mult mă descurajează lipsa timpului. În primele săptămâni acasă, Petru a dormit bine, câte trei ore ziua per repriză de somn şi chiar patru noaptea. Visul asta frumuşel s-a mai destrămat între timp, are şi peste zi, şi peste noapte treziri mai frecvente, e clar că mai creşte şi devinde mai interesat de mediul înconjurător. Nopţile nedormite au început să îşi spună cuvântul, aşa că majoritatea dimineţilor mele sunt morocănoase, asta şi pentru că uneori mă simt prizonieră în acelaşi spaţiu. Şi da, sunt, pentru că îl alăptez pe Petru, aşa că e greu să plec de acasă pentru mult timp. Oricum, de fiecare dată când lipsesc câte jumătate de ora, o fac cu inima strânsă să nu se trezească şi să vrea să mănânce, pentru că, aşa cum ziceam, trezirile lui au devenit din ce în ce mai neregulate.

Lipsa timpului şi a independenţei pe care numai ce o recăpătasem într-o oarecare măsură mă afectează momentan cel mai mult. Ştiu că e o situaţie doar temporară, însă alerg mereu între două treziri ale lui Petru, între dorinţa de a petrece cât mai mult timp cu Thea şi a mai face şi eu unele lucruri. Pentru mine, prin casă sau pentru alte proiecte. Nu reuşesc întotdeauna, am uneori aşteptări prea mari şi, drept urmare, rezultă frustrări pe care le vărs pe cine apuc. Încerc să nu fac asta cu copiii şi chiar sper să nu ajung în punctul în care oboseală şi frustrarea să fie mai puternice decât orice altceva.

Cum e viaţa cu doi copii mici

Th face ture între Thea, Petru şi serviciu. El este cel care petrece cel mai mult timp cu Thea aşa că relaţia lor devine din ce în ce mai solidă şi drăgălaşă. Dimineaţă îi găsesc jucându-se împreună, iar după-amiază, cea mai mare bucurie a Theei este atunci când vine Th de la serviciu.

Cam aşa stăm noi acum. Uneori e haos, uneori sunt şi zile mai bune, în care parcă văd o luminiţa. Apoi, vin altele şi luminiţa pâlpâie din nou. Încerc să iau fiecare zi aşa cum este, să nu îmi mai fac prea multe planuri, nu de altă, dar nu le pot respectă şi să mă bucur că toată lumea e sănătoasă. Cum s-ar spune#rezist.

Mai multe aventuri ale Irinei, alături de familia ei, găsiți pe blogul MAMĂ LA 40 de ani

Despre Irina Manolache

Am 42 de ani, am devenit mamă pentru prima oară la 5 zile după ce am împlinit 40 de ani. Fost jurnalist, mi-a placut întotdeauna să scriu. Am făcut-o pentru reviste, acum o fac pentru diverși clienti. Îmi place să visez, deși de când o am pe Thea nu prea mai am timp decât de lucrurile palpabile. Așa că mă ajută scrisul să evadez, să povestesc, să fiu eu și să mă bucur. Până la urmă, despre asta este povestea noastră, nu?

DISTRIBUIȚI
În fiecare zi discutăm despre neliniștile și problemele cu care se confruntă orice părinte, ne consultăm cu psihologi și medici pentru a vă oferi cele mai bune sfaturi și…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație