Cum am supraviețuit primei ieșiri la munte cu copiii. Sunt prima la văitat. Ba că sunt obosită. Ba că nu mai am putere să alerg după copii. De făcut mâncare, nu mai zic. Călcatul rufelor, o corvoadă. Câteodată, simt că parcă aș avea plumb în picioare. Că dacă mă dau jos din pat, acolo înțepenesc de durere. Iar gândul că ar trebui să mergem în formulă completă prin alte zări, mă sperie cu adevărat.
Propunerea a venit într-o vineri seară, când tot ce îmi doream era să culcăm copiii și să prind o oră de liniște. Destinația dorită: Valea Doftanei. 2 ore de mers cu mașina. După ce am trăsnit și pufnit, m-am apucat să fac bagajul. Haine groase. Haine subțiri. Câteva medicamente, care să ne scoată din impas, dacă Doamne ferește, vreunul dintre copii e pișcat de vreo răceală sau de temperatură. Cheful meu de a ieși cu tot familionul la plimbare în afara perimetrului cunoscut era asemenea unui fum care se pierdea în zare. Aproape invizibil. Chiar inexistent. Și totuși, mi-am spus: de dragul copiilor. Și m-am apucat de treabă. Am împachetat totul cu repeziciunea omului care știe că, cu cât se mișcă mai repede, cu atât se poate arunca mai repede pe o pernă moale și pufoasă, mi-am făcut repede în minte lista cu tot ce ne-ar trebui, în așa fel încât să supraviețuim ieșirii, am anunțat copiii că vom pleca în expediție, iar bucuria lor a mai atenuat borboroseala mea de om obosit și leșinat după o săptămână grea de lucru.
Dis-de-dimineață, i-am vârât pe cei mici în scaunele de mașină, am umplut portbagajul până la refuz cu scaune de camping, cort, saltea gonflabilă, pompă, pături, pernuțe, jucării, cremă de soare, casolete cu mâncare, pregătite pentru copii. Bagaj de o zi, cât pentru o lună.
Cum am supraviețuit primei ieșiri la munte cu copiii. Au trăit din plin fiecare adiere de vânt, fiecare clipă, fiecare moment al excursiei.
Am ajuns pe Valea Doftanei, scăldați într-o lumină caldă, mângâiată de adieri de vânt răcoritor. Ora 11:00 părea ruptă din primele ceasuri ale unei diminineți, și nu ale unei după-amiezi toride, cum am fi simțit dacă eram în București. Scânteierile de turcoaz ale lacului puneau văpai în ochii copiilor., care se aflau pentru prima dată față în față cu o întindere atât de mare de ape. A. nu s-a dezlipit de cuplul de tineri care încercau să lanseze la apă o șalupă, a studiat îndeaproape fiecare mișcare, vâslele, vestele de salvare. Apoi i-a urmărit minute întregi, în timp ce apa-i purta unduitor, transformându-i într-un punct aproape imperceptibil. Iar mintea lui călca în urma lor, asemenea lui Moise despincând apele. Ca un magician, cum îi place lui să-și spună.
Tot de dragul celor mici, am instalat și cortul. Lucru ce s-a dovedit chiar de folos, când soarele și-a arătat puterea și a început să dogoare. Împreună cu tatăl lor au întins prelata, au înfipt în pământ țărușii, pentru a ancora bine cortul. Cu gura până la urechi, au testat cortul, s-au tăvălit pe salteaua gonflabilă, au făcut tumbe, au hrănit câinii ce așteptau cuminți câte un os sau o bucățică de pâine. S-au certat pe cine știe ce bat sau pe vreun balon rătăcit prin poieniță. Și-au aruncat șosetele din picioare și au sărit pe saltea, cu mâinile întinse, de parcă ar fi vrut să-și ia zborul. Au trăit din plin fiecare adiere de vânt, fiecare clipă, fiecare moment al excursiei.
Cum am supraviețuit primei ieșiri la munte cu copiii. Prima dată când mi-am spus: merită să încercăm orice
Au luat la picior toată pajiștea aceea întinsă, cu iarbă verde și parfumată, au cutreierat pădurea în căutarea de mici vietăți, de frunze uscate și crenguțe pentru a face focul. Au urcat toată colina plina de denivelări, ca mai apoi, într-un vuiet și o larmă pe care numai ei o pot face, au coborât-o în fugă, într-o fericire pură, dătătoare de viață. Am mâncat bunătățile ce fumegau pe grătar, a urmat apoi un somn lin și odihnitor, care ne-a redat energia să o putem lua din loc. Am făcut poze, ne-am strâmbat, ne-am alergat, ne-am umplut inimile cu aer curat. Am ascultat păsările, am privit cerul. Și munții. Prin ochii lor. Ai copiilor. Am uitat de greu, de picioare de plumb. De oboseală și bagaje.
Prima ieșire la munte a copiilor. Prima dată când mi-am spus: merită să încercăm orice. Oricât de dificil ar părea. Să alungăm oboseala, ideile afurisite cum că e prea greu cu copiii mici. O facem pentru ei. Dar credeți-mă, o facem și pentru noi! Mintea și trupul nostru au nevoie de relaxare, de peisaje noi, de o altfel de oboseală! Iar copiii, de orizonturi noi, de cunoaștere, de expediții, de natură! Și de multă veselie!
