Da, sunt o nesimțită: Îmi ascult copilul!

ascult copilul

Ce spune lumea vs. Ce simte copilul

Mai țineți minte când eram noi copii și adulții discutau separat? Aveam groază de momentul ăla când mă duceam plină de entuziasm la ai mei să le spun ce tocmai descoperisem, ce îmi trecuse prin minte sau ce necaz pățisem, așteptând toată atenția din lume, iar, în schimb, primeam una dintre acele replici care mi-au chinuit copilăria: „Acum vorbesc adulții! Nu e frumos să ne întrerupi! Așteaptă să terminăm!”. Și uite așa, entuziasmul meu se dezumfla cu fiecare astfel de cuvânt rostit la adresa mea, iar, de cele mai multe ori, când mi se permitea să revin și să vorbesc, nu mai aveam eu niciun chef și niciun interes să împărtășesc cu adulții gândurile și sentimentele mele. Nici nu mai conta, dacă nu le puteam spune atunci când aveam eu nevoie!

Erau, cu siguranță, alte vremuri. Niște vremuri în care conta enorm „ce spune lumea” și acest protocol dus la extrem. Nu spun în niciun caz că părinții noștri erau rău-voitori prin comportamentele de acest gen. Spun doar că altele erau informațiile pe atunci, altele erau prioritățile și, mai ales, eticheta. Să o zicem pe aia dreaptă: conta mai mult ce părere au vecinii despre cum îți crești tu copilul, decât să dai importanță nevoilor efective ale copilului tău și relației tale cu el! Și de fiecare dată când era mai importantă discuția cu X-ulescu decât nevoile mele de copil, ceva acolo în mine se stingea ușor câte ușor.

„Am jurat ca eu să îmi ascult copilul când vrea să fie ascultat”

Așa că mi-am jurat să nu fac niciodată asta cu propriul meu copil! Mi-am jurat că atunci când copilul meu vine la mine, iar eu fac ceva, fie că lucrez, fie că mă relaxez, fie că vorbesc cu un alt adult, eu să las tot și să îl ascult, pentru că știu cât de important este pentru un copil să fie ascultat la timp și cu atenție. Se întâmplă de foarte multe ori să vorbesc cu diferiți adulți, iar fiică-mea să vină la mine, să mă tragă de mânecă și să îmi spună că vrea să îmi zică ceva. Și atunci îi cer scuze celuilalt adult și mă ocup de nevoile copilului meu.

Reacțiile sunt diferite, de la om la om, de la situație la situație. Unii rămân perplecși și nu știu cum să reacționeze, alții înțeleg complet situația, pentru că așa fac și ei cu proprii lor copii. Dar mai sunt și alții care îndrăznesc să îi spună copilului meu exact acele vorbe pe care le auzeam eu când eram mică: „Nu e frumos să întrerupi adulții când poartă o discuție!”. Și în astfel de momente simt cum mă umflu și iau foc, așa că încerc din răsputeri să respir adânc și să îi spun respectivului adult pe cel mai frumos ton că fiica mea nu trebuie să mă aștepte să termin de vorbit, că ea este mult mai importantă decât orice discuție de pe Pământ cu oricare adult posibil și că aș aprecia enorm dacă nu mi-ar mai educa sau ajuta alții copilul.

De la bunele maniere la nevoile copilului meu

Cu siguranță vă gândiți la bunele maniere și că, în fond, așa e politicos: să nu întrerupi. Dar:

  1. Fiică-mea când vine să mă întrerupă mă întreabă frumos dacă pot să vorbesc cu ea;
  2. Eu îi explic tot timpul regulile de bună purtare, chiar și cum stă treaba cu întreruptul, dar fără să o fac să se simtă neglijată;
  3. Ei îi cer scuze adultului cu care vorbeam și îi explic frumos că fiica mea are nevoie de mine ACUM.

Andreea IgnatDacă atitudinea mea mă face o nesimțită, atunci, fie: Sunt o nesimțită! Dar sunt o nesimțită cu un copil fericit, pe care îl ascult de fiecare dată când are nevoie să fie ascultat, pe care nu îl neglijez pentru că așa îmi cere eticheta, căruia îi dau atenția și iubirea necesare fără să mă gândesc la ce spune lumea despre treaba asta!

Intră în conversație