Când o vorbă spusă la întâmplare stoarce lacrimi amare.
O banală călătorie cu metroul îți poate demonstra cât de fragil poate fi sufletul unui copil și cum cuvintele sapă răni adânci, pe care se întâmplă să nu le mai poți acoperi vreodată.
Scenariul este, aparent, lipsit de semnificație: o după-amiază oarecare în Bucureștiul topit de caniculă, la un sfârșit de săptămână. Premisa perfectă pentru un adult să fie morocănos, lipsit de chef, de atenție și de empatie.
Scena: în metrou, la o oră la care nu te prea calci în picioare.
Pe două scaune din fața mea se așază ele. Mamă și fiică. Prima, oarecum absentă. Privirea fixă, mușchii feței lipsiți parcă de viață, în realitate, încordată la maximum. Cea de-a doua, cu mâinile încrucișate pe piept, ca un copil răzgâiat, care nu a primit ce și-a dorit. Cu boticul strâns, picioarele apropiate și rochița așezată frumos, peste genunchi, fetița nu și-a schimbat poziția preț de două stații. Stătea ”regulamentar”, așa cum o învățase chiar mami și cum știa că îi place. Deci, se poate. Din când în când, îi mai arunca o privire mamei. Dar numai cu coada ochiului. Din partea celalaltă, nicio reacție. Mami nu era acolo decât fizic. Insuficient pentru fetița care părea să aibă ceva de transmis. Ceva ce nu suporta amânare.
Se mai scurg așa alte două stații. ”Atenție, se închid ușile!”, ”Urmează stația…” Același botic și mâini încrucișate pe piept, aceeași privire fixa, absentă.
Se anunță o altă stație. Trezită din visul ei, mama se ridică brusc. Încă un automatism. Se îndreaptă spre fetiță, o apucă de mână și abia atunci o vede, după mult timp. ”De ce ești supărată?” După cum i-a adresat întrebarea, este clar că se aștepta cel mult la un răspuns copilăresc care să conțină ”înghețată” , ”parc”, ”păpușaX”.
Fetița, însă, era supărată. ”Pentru ce mi-ai spus mai devreme”.
Din acel moment, au fost suficiente trei secunde sau cât să parcurgi de pe scaun până la ușa de ieșire din metrou pentru ca ochii mamei să se umple de lacrimi. Bărbia a început să tremure și privirea a coborât. O priveam fix pentru că așteptam un miracol. Așteptam să poată face ceva să dispară toată durerea care le apăsa sufletul – ei și fetiței.
Nu contează ce i-a spus mama acelei fetițe care nu părea să aibă mai mult de patru ani, dar, dincolo de lecția pe care a primit-o ea însăși, această întâmplare a fost și lecția mea. Nimic nu rănește mai adânc, nimic nu doare mai tare decât o vorbă grea spusă unui copil. Poate că mama a aruncat un cuvânt la nervi. Poate nici nu-și mai amintea exact ce ar fi putut să spună ca să nască acel botic. Poate nici nu s-a gândit că fetița ar putea lua lucrurile așa de în serios. Ea, mama, doar s-a descărcat de tensiune, și-a alungat frustrarea, supărarea, amarul, așa cum a știut mai bine.
Și, dacă toate astea… atunci… de ce plângi, mami?
Mai multe articole găsiți în categoria VOCEA TA.
