Vocea ta: De vorbă cu copiii despre nuditate şi intimitate

Câți dintre noi nu au crescut în familii în care parcă nu se știa cum anume veniseră copiii pe lume?

Am crescut într-o familie mai mult decât pudică, unde tot ceea ce ținea de corpul nostru era cu atenție ferecat într-un cufăr și aruncat în marea cea mare. Și cutia Pandorei putea fi deschisă cu mai multă încredere decât cutia din familia mea!

Nuditatea. Atunci versus acum

gabriela-maalouf-totul-despre-mame

O să încep cu nuditatea, căci de acolo se nasc primele radăcinuțe firave ale rușinii. Nu vorbim despre corpurile noastre, nu le arătăm, e ceva extrem de rușinos! Cum ar fi să aducem în discuție funcția aceea scandaloasă, compromițătoare a corpului uman (din care, culmea, se nasc miracole zilnic). Aceasta era filozofia în familia mea de ieri.

În familia mea de astăzi, noi, cei doi adulți, am decis să adoptăm naturalețea. Până la o anumită vârstă, copiilor cărora nu li se aduce la cunoștință rușinea față de propriul corp, nu au nicio problemă cu nuditatea nimănui, nu îi sperie, nu se simt stingheriți în fața goliciunii trupești (ba mai degrabă in fața goliciunii spirituale). În funcție de expunerea la regulile societății, a experimentării procesului social – văd cum se comportă ceilalți – decid de unii singuri, la un moment dat, că nu se simt bine să fie dezbrăcați în public.

Excesele nu folosesc nimănui

Echilibrul în cadrul familiei deține un rol cheie. Excesele, de nicio parte, nu folosesc nimănui. Nici rușinea cronică, nici expunerea forțată nu vin în serviciul educației vreunui copil. Nu ne apucăm sa umblăm dezbrăcați prin casă, făcând exces de zel, inoculând copiilor că aceasta este normalitatea (cu toate că normalitatea fiecăruia este un alt subiect controversat).

Ce facem, în schimb? Tratăm orice întâmplare ca pe ceva firesc. Dacă suntem la toaletă sau la duș și copilul intră peste noi, nu ne apucăm să țipăm, să îl dăm afară, să îl certăm că a facut sau a văzut ceva extrem de rușinos.

Noi facem de foarte multe ori baie împreună, copiii se ajută între ei – dacă unul și-a uitat prosopul, chiloții, pijamaua. Charlize, fiind cea mare, m-a ajutat necontenit la schimbatul scutecului, la sters, spălat, dar nu a întrebat niciodată de ce fratele ei este diferit, pentru că știa deja de la tati – îl vazuse la duș, la toaletă. Singura surpriză pe care am avut-o a fost pasiunea ei de a spune povești, printer care s-au numarat și detaliile despre diferențele de dimensiune dintre tati și Karim. De altfel, studiile arată că acei copii care cunosc corpul uman, în detalii lui feminine și masculine, nu au interes să facă lucruri „interzise”, să-și urmărească părinții când se dezbracă, să-și roage colegii să le arate părțile „de cancan”.

Deunăzi, Charlize a venit acasă să-mi povestească cum o prietenă de-a ei a convins doi baieței să meargă cu ea la toaletă, să îi arate și ei diferențele.

„Dar ce era așa interesant, măi mami, să vadă puța baieților? Ce joc stupid!” spuse ea, aruncându-și o suviță peste cap – gestul ei tipic când ceva i se pare prostesc.

Natura nu este o întâmplare

Un alt aspect important este răspunsul la întrebările legate de viața noastră intimă. Nu trebuie să ne dăm doctoratul pe această temă dacă nu suntem rugați. Răspunsurile trebuie adaptate vârstei și întrebărilor în sine. Detaliile suplimentare nu sunt necesare, ba chiar pot crea confuzie. Spunem povestea adevărată a actului intim doar când suntem întrebați. Nu deviem de la subiecte precum diferențele între femei și bărbați, dezvolatarea copilului în burtica mamei, naștere, dacă nu auzim întrebarea: ” dar totuși cum a fost posibil?”.

Spre exemplu, dacă micuțul sau micuța ne întrebă cum se nasc copiii, răspundm punctual la întrebare, nu trebuie să detaliem întreg conceptul. Pentru noi este firesc că privim în trecut, prezent, viitor ca o succesiune normală a liniei timpului. Copiii trăiesc în prezent și sunt interesați de momentul, întrebarea din secunda respectivă.

Natura nu este o întâmplare. Fiecare etapă din viața copilului nostru are un sens, o logică, creierul fiecăruia are perioada lui de înțelegere, pentru o perpetuare sănătoasă a acestei specii, atât de frumoase, omul. Temerile noastre, convingerile limitatoare produc deviațiile de la echilibru.

Păsărică sau vulvă?

Am mai auzit dezbateri între părinți dacă ar trebui să folosim cuvintele academic, atribuite organelor genitale sau vorbele din popor. Din punctul meu de vedere, niciuna dintre variante nu are consecințe devastatoare asupra întelegerii conceptului. Cu toate că unii psihologi invocă confuzia, rușinea ulterioară a copiilor, în a folosi acești termeni de dex, eu, personal nu cred în această teorie a conspirației. Folosim acești termeni din obișnuință, așa am crescut și noi. Dacă ne este rușine să utilizăm termenii anatomici în fața copiilor noștri, corect ar fi să învățăm noi să îi utilizăm, iar copiilor să le prezentăm ambele variante.

Discuțiile despre aceste subiecte trebuie tratate cu naturalețe, precum restul subiectelor zilnice. Un copil care se simte confortabil să vorbească cu părinții lui despre orice subiect se simte ascultat și înțeles și nu va avea trac să abordeze subiecte care în copilăria noastră ar fi fost inabordabile.

Discutând despre un subiect atât de controversat, ma simt responsabilă să menționez că nimic nu trebuie interpretat ca un sfat universal valabil. De obicei fac aceasta mențiune tocmai pentru că promovez parentajul personalizat. Îi invit pe părinți să citească cât mai mult sau să meragă la cursuri, dacă timpul nu le permite să citească. De acolo să extragă ce este potrivit familiei lor, în particular.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație