Vocea ta. Mama nu e vinovată că a fost părinte în timpurile în care doar bătaia scotea oameni buni

Despre acceptarea parintilor / Totul despre Mame

Cum ne judecăm părinții în funcție de epoca în care au trăit

Ultimul sărut de la mama, pe care mi-l amintesc, a fost undeva în casa bunicilor, prin ’88-’89. Aveam vreo 4-5 ani, era seară și mama mă pregătise de culcare. Eram în picioare, pe marginea patului și ea îmi aranja bluza de pijama să fie bine prinsă pe sub elasticul pantalonilor. (Am fost copil în perioada „curentului” care ne trăgea pe unde ne prindea, inclusiv sub plapumă.)

Înainte să mă bage în pat, pe neașteptate, mi-a luat fața între palme, m-a tras spre ea și m-a pupat de două ori, pe frunte și pe nas și mi-a zis, cu o voce de care avea să-mi fie toată viața dor și pe care aveam s-o caut neîncetat: mâțulica mea frumoasă.

Mâțulica ei frumoasă abia a adormit în seara aceea. Îmi amintesc că îmi venea, efectiv, să sar din pat și să țopăi pe covor, să ies pe stradă și să strig la toți copiii ca să le povestesc. Le-am povestit a doua zi. A fost o experiență marcantă pentru mine. Mama nu făcea asemenea gesturi, nici nu știam că sunt posibile. Am avut parte de câteva zile de fericire pură, o fericire pe care n-am mai trăit-o de atunci. Faptul că mama îmi arătase că mă iubește mi-a dat lumea peste cap.

Au urmat apoi sute de seri în care așteptam cu nerăbdare momentul în care mama mă vă săruta din nou. Nu s-a mai întâmplat. Nici voce aceea n-am mai auzit-o. Mâțulica ei frumoasă nu mai știa cum să-i intre în grații. Ușor, ușor, au apărut copiii lumii și mâțulica frumoasă a început să pălească în fața lor, până când a dispărut definitiv.

Au trecut și mai mulți ani, ne-am pupat de sute de ori, dar un sărut adevărat n-am mai primit niciodată.

Am judecat-o aspru, recunosc.

Acum, fiul meu e la ea pentru o săptămână. Când am vorbit cu ea la telefon, Mario se alinta pe lângă ea. Ne-am luat la revedere și, înainte să închid, am auzit… Am auzit sunetul unui sărut și vocea. Am auzit vocea aia care spunea, de data asta: Mițulin frumos, să te pupe mamaia!

N-a fost vina ei!

N-a fost deloc vina ei că a fost părinte în timpurile în care numai bătaia scotea oameni buni.

A fost părinte în perioada în care, la ședința cu părinții, era de bonton să-i zici învățătoarei: „Dar puneți, tovarășa, mâna pe pe nuia. Dați-i până pricepe!”

A fost părinte atunci când „o mamă de bătaie” făcea întotdeauna minuni. Copilul se potolea și, uite așa, bătaia venea tocmai din rai și devenea mama noastră.

Mama a fost părinte în timpurile în care a-ți arăta iubirea față de copii era un semn de slăbiciune.

A fost părinte în acele vremuri în care copiii deveneau răsfățați de la iubire și aveau obiceiul „să ți se urce-n cap”.

Nu e vina ei că a devenit mamă într-un sistem care aplica legea prin bătaie și a crescut doi copiii pe principiul „copilul trebuie să-ți știe de frică”.

E vina mea, că am greșit judecând-o după timpurile noastre. Dar e greșit.

Să ne judecăm părinții după timpurile lor. Sigur au făcut cele mai bune alegeri pentru noi. Și, până la urmă, poate chiar faptul că am „crescut” cu bătaia, ne-a condus acum spre nevoia acută de a căuta și a studia tot felul de stiluri de parenting.

Poate că părinții noștri nu ne-au lăsat să fim niște copii fericiți, dar cu siguranță ne-au forțat să fim niște părinți mai buni, la rândul nostru.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație