“Copiii se cresc unul pe altul!” De ce nu e corectă această abordare din partea părinților

Psiholog Florentina Dumitru

“Unde crește unul, crește și al doilea!”….sau “Se cresc unul pe altul!” Vă sunt cunoscute replicile acestea?

Când părinții hotărăsc să mai aibă un copil, trebuie să se gândească la toate aspectele ce implică creșterea și dezvoltarea fiilor și fiicelor, în așa fel încât aceștia să fie sănătoși atât din punct de vedere fizic, psihic dar și emoțional.

Un copil nu trebuie să crească un alt copil, fiindcă aceasta este o responsabilitate mult prea mare.

Fiecare copil are nevoie de atenția și afecțiunea mamei așa că “unde crește unul, crește și al doilea” însă fiecare are ritmul lui și propriul parcurs.

Sunt mulți copii care își doresc să aibă o surioară sau un frățior cu care să se joace necontenit, însă, când apare bebelușul, situația e un pic diferită. Copilul cel mare trebuie pregătit, părinții trebuie să îl asigure în continuare de dragostea lor, să îi spună că mama va trebui să îi dedice timp și dragoste și celui mic.

Riscați temeri și frustare din partea fratelui mai mare

Responsabilizarea copiilor mai mari este o metodă care dă roade în măsura în care este corect aplicată. Stima de sine a copilului crește frumos și sănătos când părinții știu să îi dea responsabilități adaptate vârstei și nivelului lui de dezvoltare.

Dacă aceste sarcini sunt copleșitoare, fratele mai mare va simți teamă și frustrare, iar grija pentru fratele lui mai mic poate deveni copleșitoare.

David are 6 ani și merge deja la școală în clasa pregătitoare. Maria, sora lui abia a împlinit un an și acum învață să meargă în picioare. Nu de puține ori, mama îl roagă pe David să aibă grijă de micuța Maria când ea merge la bucătărie să le pregătească prânzul. Uneori, David protestează fiindcă el vrea să se joace cu mașinuțele lui, iar fetița nu stă locului nicio secundă. El o însoțește peste tot dar, când la televizor apare reclama lui preferată, uită complet de ea. Maria cade, plânge iar mama îl ceartă și chiar îl pedepsește.

Mama uită că David e doar un copil! Deși băiatul își rolul în serios și e foarte responsabil cu micuța, când mama îl ceartă își pierde entuziasmul și determinarea. Știe că a dezamăgit-o și își pierde încrederea în el însuși.

Oare cu ce greșește mama? Cum îi e afectată stima de sine lui David, în acest caz?

Am rugat-o pe Alice Macrina Cornea să ne spună opinia ei. Alice este psiholog, trainer și coach certificat John Maxwell TEAM.

Alice: Întâi de toate, sarcina de “a avea grijă” de sora mai mică este prea vagă pentru un copil mai mic de 10 ani. Așa că primul pas către o responsabilizare sănătoasă și o stimă de sine optimă este ca mama să îi spună clar și precis cum anume “să aibă grijă” de sora lui mai mică. În exemplul de mai sus, mama ar fi trebuit să îi traseze lui David sarcini clare, de exemplu: “jucați-vă amândoi în cameră până termin de pregătit prânzul” sau “David, te rog să îi dai Mariei să se joace DOAR cu plușurile!”

O idee bună ar fi ca în loc să îi lase pe micuți nesupravegheați, mama să îi implice pe cei doi în aranjarea mesei și în felul acesta responsabilizarea este sănătoasă, implică sarcini scurte și simple, și implicit mama îi poate supraveghea pentru că interacționează direct și constant cu ei.

Așadar, cât mama pregătește mâncarea de prânz, îi dă lui David fața de masă și îi spune: “David, te rog să întinzi această față de masă pe masa din sufragerie și, când vii înapoi, te rog să o conduci pe Maria în bucătărie ținând-o de mânuțe”.

După îndeplinirea fiecărei sarcini clare (chiar dacă nu este la nivelul de perfecțiune pe care îl vrea mama) copiii au nevoie de confirmarea faptului că ceea ce au făcut a fost bine. Apreciază implicarea copilului, și mai puțin rezultatele. Orice comportament pe care îl vrei repetat, are nevoie de apreciere.

Când un copil primește apreciere și recunoaștere pentru acțiunile duse la bun sfârșit, începe să își construiască o părere bună despre sine clară și realistă, ceea ce va contribui ulterior la construirea unei stimei de sine înaltă și stabilă.

În exemplul de mai sus, dacă David este certat și pedepsit pentru o sarcină vagă pentru el,  atunci stima lui de sine este afectată puternic, deoarece mesajul preluat la nivelul subconștient este: “Eu sunt pedepsit pe nedrept, eu nu sunt suficient de bun pentru mama”. Părerea despre el însuși devine neclară și nerealistă deoarece ajunge să creadă că el nu este bun la nimic, că el nu poate să facă anumite lucruri, că el îi dezamăgeste pe părinți, și în felul acest ajunge și increderea în sine să fie scăzută.

Din nesiguranța față de capacitățile sale (tocmai pentru că i s-a atribuit o sarcină neclară și peste puterile lui), David poate ajunge să acționeze cu teama de eșec și de a fi judecat de ceilalți. Acesta este primul pas spre un adult neîncrezător în forțele proprii, blazat, resemnat și nesigur de capacitățile și abilitățile lui.

Așadar, situațiile în care fratele mai mare are grijă de fratele lui mai mic trebuie să fie foarte bine delimitate. Nici chiar acasă, în mediul familial, unui copil nu-i poți lăsa în grijă alt copil. O fracțiune de secundă, și oricare din ei își poate pune viață în pericol. Sancționarea fratelui mai mare nu aduce un plus de siguranță, ci, dimpotrivă, neîncredere în forțele proprii.

Copilul mai mare să aibă peste 12 ani

Dacă fratele mai mare are mai mult de 12 ani, abia atunci putem vorbi de un nivel de responsabilitate ridicat, fiindcă el are altă perspectivă privind mediul înconjurător și pericolele la care se poate expune un copil. Chiar și așa, preadolescentul trebuie să-și dea acordul de a-și petrece timpul lui liber în compania fratelui mai mic, și trebuie recompensat într-un fel sau altul pentru acest fapt.

Până la urmă, responsabilitatea supravegherii copiilor aparține părinților, și nu copiilor mai mari. Aceștia vă pot ajuta, dar nu pot fi făcuți vinovați pentru ceea ce se întâmplă cu cei mici.

Puteți citi mai multe texte scrise de Florentina pe blogul personal esentialle.ro.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa