Imunizare în familie: Mini-vacanță cu febră și frisoare, plus un bebeluș pe drum

Știți obiceiul Facebook-ului de a-ți aminti ce ai făcut în aceeași zi anii trecuți? Acum un an, în toiul unui episod de imunizare în familie scriam: ”Există două perioade majore de imunizare în viața unui om: grădinița și copilul la grădiniță”. Și azi e la fel de adevărat ca atunci. Aș mai adăga chiar: ”a doua perioadă e de departe mai complicată”.

După ce m-am lăudat că băiatul meu a rărit-o cu răcelile (și chiar nu ne-a deranjat cu vreun muc sau vreo tuse multă vreme), Ziua Unirii ne-a unit pe toți din familie prin febră și frisoane. Dacă până acum am experimentat boala în diverse combinații de 2 din 3, acum, ca niciodată, viroza a performat 3 din 3. Întâi a dat semne copilul, cu boala gură-mână-picior. Apoi sincron noi doi, cei mari, cu arici în loc de amigdale, dureri musculare, de parcă cineva din interior îți frăgezește constant carnea pe tine, febră, greață și un rău general. Doar că, eu eram acasă cu copilul bolnav, iar soțul experimenta simptome la indigo la Iași.

Nimic mai greu să fii lat în pat când copilul e și el bolnav și necesită asistență. Pentru că o fi început cu ”inofensiva” gură-mână-picior, dar rapid a dat și-n tuse și în dureri de urechi. Adaug frumoasei atmosfere de sărbătoare națională din casa noastră și faptul că mama din poveste e și însărcinată în primul trimestru, așa că, în plus la ”micile” inconveniente descrise, eram și fără armele clasice care să mă pună măcar puțin pe picioare. Da, și să nu uit, în prima zi, am pus cireașa pe tortul descris și cu o criză biliară și toate bucuriile ei. Cert e că în acest peisaj de sărbătoare, nici asistență de la cineva apropiat nu puteam solicita, toate cunoștințele din oraș fiind plecate în ceea ce știrile prezintă mereu clișeistic drept ”mini vacanță”.

Pentru a-l face pe copil să-și uite disconfortul și pentru a-mi acorda răgazul de a mă reface cât de cât, l-am lăsat la desene animate cât a vrut el. Momentele de criză necesită acțiuni de criză. Către seară ne-a vizitat o prietenă care locuiește la o oră distanță de noi, singura salvare din acea zi. Doar gândul că mai e cineva în casă, care e și sănătos pe deasupra, îmi dădea un confort psihologic, căci fizic nu eram bine deloc. Așa că, după câteva ore de ”poate trece” prietena m-a convins să-mi aloc ultimele firicele de energie pentru a mă îmbrăca să mergem la urgență, cu tot cu copil.

De acolo m-au trimis la maternitate, căci, conform medicilor, simptomele mele puteau fi la fel de valabile și pentru o disgravidie de prim trimestru, cunoscută mai recent cu numele științific de hypermezis gravidarium, datorită Ducesei de Cambridge care a experimentat-o la toate cele trei sarcini. Oricât de rău îmi era, am simțit o undă de simpatie pentru Kate Middleton, căci, săraca, pe ea simptomele acestea o țin câteva luni.

La maternitate, am exclus urgențele pe rând. Mai întâi, ecograful a arătat că cel mic din burtă se joacă în voie și nu suferă în niciun fel. Am scos o piatră de pe inimă și am pus în loc bucuria că băiatul meu și-a putut vedea pe ecran fratele sau sora. Acum poveștii despre bebeluș am putut adăga niște imagini în mișcare, căci până la burtă mare care să ilustreze clar ce crește în mine mai sunt săptămâni bune.

Apoi am trecut la etapa perfuzii, cu un coctail inofensiv pentru bebeluș, dar dătător de viață pentru mamă: vitamine, paracetamol, antivomitiv dizolvate în muuuuult ser fiziologic, pentru hidratare. Cu cât mușchii feței mele se relaxau, odată cu dispariția stării de rău, cu atât copilul începea să se plângă mai tare de durere în ureche. Trecuse efectul antiinflamatorului și eu, explicabil, nu mi-am dat seama să iau cu mine medicamentul. Așa că l-am lăsat iar la desene animate, să mai uite de durere, până s-a golit recipientul cu ”apă vie” ce-mi intra în venă. ”Acum o să dormiți neîntoarsă” – mi-a zis asistenta, ca o ursitoare bună.

„Mă simt ca un veteran ce s-a întors de la război doar cu niște zgârâieturi”

Am revenit acasă, ceva mai pe picioare, mai vorbăreață și mai optimistă decât am plecat. De dormit neîntoarsă am reușit în acea noapte doar reprize de câte 45 de minute cu 15 minute pauză între ele. Febra se reinstalase, la fel durerea în mușchi, scăpasem doar de senzația de ”rău de mare”. Dimineața ne-am prezentat la ORL, eu cu aricii mei din gît și copilul cu urechea. ”Amigdalită respectiv otită virala” a venit verdictul. Pe a mea, am combătut-o cu paracetamol simplu, nu sinus, de două ori pe zi, trei zile, cu multe lichide și cu și mai multă răbdare și indulgență.

În paralel, soțul meu a fost tratat de alt medic cu antibiotice, i-a trecut durererea în gât tot atunci când mi-a trecut și mie, la fel și febra, la fel și durerile musculare. Acum, când scriu, am rămas doar cu nasul înfundat, un pal ecou al virozei ce-a ne-a umbrit Ziua Unirii. Mă simt ca un veteran ce s-a întors de la război doar cu niște zgârâieturi. Copilul încă luptă cu otita, dar, cu mamă sănătoasă, îi dăm noi de cap, până de sărbători, care sper să fie fără ”cadouri” virale sau bacteriene. Ceea ce vă doresc și vouă.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație