Cea mai dură experiență din viața mea de mamă…

Ramona Dinescu
copil spital perfuzii

Să mă internez cu copilul în spital a fost probabil una dintre cele mai urâte experiențe ale vieții mele, o experiență pe care aș vrea să o șterg definitiv din memorie, iar multe mame probabil că știu despre ce vorbesc.

Sunt mamă de doi copii și în șapte ani de zile nu a fost nevoie niciodată să mă internez cu ei în spital. Am ajuns pe la Urgență, pe la Camera de Gardă, dar cu un consult, un medicament sau o perfuzie am scăpat și ne-am întors în căsuța noastră dulce.

Zilele trecute nu am mai fost atât de norocoasă. Copilul meu cel mic a început să facă febră mare și avea câteva episoade sporadice de tuse pe zi. Dacă nu mi-ar fi spus la un moment dat că îl doare în piept și îl doare mâna stângă, moment în care în capul meu au apărut toate gândurile negre legate de cele mai grave boli, probabil că nu aș fi ajuns cu el la spital.

Două ore printre copii contagioși, la camera de gardă

La Urgență știți cum e! Înregistrezi copilul și apoi aștepți să te cheme cineva. Asta nu ar fi un capăt de țară dacă nu ar trebui să aștepți alături de alți copii bolnavi, care mai de care mai contagioși, mititeii de ei. Nu e vina lor că pot să împrăștie alte boli, la fel cum nu e nici vina mea și a copilului meu că suntem expuși unor epidemii.

Când în final te cheamă o asistentă, îi măsoară temperatura copilului, te mai întreabă o dată de ce ai venit, îl cântărește și te trimite înapoi în sala de așteptare până ce se eliberează un medic.

După două ore a venit rândul copilului meu la consult (deși eu spusesem că face febră mare și într-o oră va avea nevoie de un paracetamol). Contactul cu medicul a fost exemplar și sunt fericită să constat că sunt din ce în ce mai mulți medici tineri care chiar își fac treaba, fără a aștepta nici o atenție. Copilului i s-au prescris o serie de analize, mi-au fost ascultate și verificate toate îngrijorările. Mai neplăcută a fost vestea diagnosticului și metoda de tratament: copilul are pneumonie interstițială, trebuie să-l internăm și va urma un tratament cu antibiotice.

”Hai dragă! Că e copil, nu are de ce să-i fie rușine. Ține-l și bagă-i-l!”

Toate bune și frumoase, deloc frumoase, dar asta e viața, trebuie să acceptăm ce ni se oferă, însă ”copilul are febră mare! Trebuia să primească un paracetamol de acum o oră. Mă puteți ajuta?”. Am primit într-un final un supozitor cu paracetamol, iar eu, cu mâinile murdare din spital, fără să am unde să mă spăl cu apă și săpun, trebuia să i-l introduc în funduleț, de față cu toată lumea. ”Hai dragă! Că e copil, nu are de ce să-i fie rușine. Ține-l și bagă-i-l!”, se aude vocea tăioasă a unei asistente când copilul meu care, chiar dacă nu are nici cinci ani, are un sentiment de rușine destul de pronunțat, a început să plângă cerând intimitate.

„Ai venit cu copilul în spital, nu în parc!”

Copilul se simțea destul de rău, lucru ce mi-a atras mult mai tare atenția decât comentariile asistentelor sau alte lucruri neplăcute de care m-am izbit. Însă, când am început să mă liniștesc și să observ mai detașat situația, mi-am dat seama că ceea ce mi se întâmpla putea candida cu brio la cea mai oribilă experiență a mea ca părinte.

După „sentința” internării, am mai așteptat o oră să vină o infirmieră care să ne conducă în salon. Se făcuse ora 7 seara, eram cu copilul de pe la 2 la spital, evident că nu mâncase nimic, dar cui îi mai păsa. Am sperat că vom primi cina, dar abia a doua zi aveam să văd că cina se servește la 5 după amiaza, deci bine că mi-am luat gândul și am scos sărățelele din geantă.

Mă gândeam că va primi prima doză de antibiotic și va începe să se simtă mai bine. Am mai așteptat așa vreo două ore și am îndrăznit să întreb când va primi antibioticul. Răspunsul a fost: „La 12 noaptea”.

„Păi de ce? Nu era bine să câștigăm timp, să-i faceți la 7 seara? Plus că la 7 seara și la 7 dimineața e o oră decentă, nu mai e nevoie să trezesc copilul la miezul nopții pentru tratament.”

”Acesta e protocolul nostru în spital”.

„Bine, dar copilul se simte rău. Are nevoie de antitermic.”

„Dacă face febră mai mare de 38,5 grade Celsius, îi dăm antitermic”.

„Păi de unde să știu eu dacă face, că nu am termometru?”

„Nu aveți termometru? Aaaa, atunci veniți și ne cereți nouă”.

„Nu, nu am termometru, nu am nici schimburi că nu mă gândeam că rămân în spital. Și vin așa din jumătate în jumătate de oră să vă cer?”

„Da”.

Am plecat să cumpăr săpun din curte

Primește copilul antitermic într-un final și realizez că am nevoie de săpun și că va trebui să merg la magazinul din curtea spitalului să cumpăr. Evident, trebuie să iau și copilul cu mine că doar nu aveam să-l las singur în salon.

Mă vede o asistentă și mă întreabă unde merge. După ce îi spun, îmi spune pe un ton tăios: „Nu aveți voie!”. De ce? ”Ai venit cu copilul în spital, nu în parc!”, se schimbă tonul și adresarea la pertu. ”În spital sunt copii bolnavi cu tot felul de boli, nu cred că vrei să pleci acasă cu alți microbi”. Dintr-o dată era foarte îngrijorată de posibilele epidemii, deși la Urgență nu era nici o problemă. Atunci deschid gura și fără să vreau îmi iese întrebarea: „Dar ce tratament va primi copilul?” Răspunsul: „Ascultă drăguță: noi îți spunem ce trebuie să faci. Dacă nu vrei să asculți, dacă ți se pare că tu știi mai bine, atunci faci cum vrei”. Încă mai puteam îndura deoarece aveam altele la care să mă gândesc, așa că nu am dat prea mare importanță. Mi-am luat copilul de mână și am plecat să cumpăr săpun deoarece nefiind săpun și dezinfectant într-un spital de copii, nu aș fi rezistat fără acest produs de igienă până a doua zi.

Am aflat ulterior de la medicul care ne internase că cel mic urma să primească un antibiotic pe venă, o dată la 12 ore și la întrebarea mea: „De ce nu pot să vin ambulatoriu doar pentru tratament”, am primit răspunsul pe măsură: „Acestea sunt regulile, nu ne putem asuma răspunderea”.

Am cerut externarea pe proprie răspundere după două zile

Așa că am rezistat încă două zile într-un spital insalubru (este vorba după cum probabil unele mămici au ghicit de Spitalul de Urgență „Marie Curie”, cunoscut mai degrabă drept Budimex), cu o toaletă la 10 saloane, fără săpun și dezinfectant, cu un duș la 8 paturi și cu o taxă de 15 lei pe zi pentru însoțitor, taxă ce cuprindea locul cu copilul în același pat și bătaia pe o toaletă și un duș greu de folosit din cauze de igienă. Și mai era o chiuvetă în cameră pe care era pus un afiș mare: ”DEFECT!”. Probabil intra și mâncarea în preț, dar doar cine nu a fost niciodată în spital nu știe că înseamnă de fapt acea mâncare, într-un cuvânt: necomestibilă.

După două zile am cerut externarea împotriva avizului medical și am plecat acasă cu copilul, asumându-mi riscul de a recidiva boala. Din fericire nu a fost așa pentru că eu cred foarte tare că starea și confortul psihic al oricăruia dintre noi ajută foarte mult la vindecare.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa