Vocea ta: Jucării şi nostalgie

Când copiii zgomotoși care dădeau glas cu propria voce papușilor sau ursuleților umpluți cu paie…

Ma întorceam de la mall. Cum e în trend, țineam în mâna cele trei plase, fiecare cu câte un lucrușor în ea, lăsând să se vadă marca magazinului. Altfel cum? Ca tinerii noștri, care ar purta tricoul pe dos numai să se vada marca. Dar asta-i o chestiune de abordat altădată.

Luam autobuzul de la cap de linie, și cum mă dureau picioarele de atâta umblat, speram să apuc și eu un loc pe scaun. La fereastră, dacă se putea.

Posesorii de abonamente urcă, la noi, întotdeauna înaintea celor care cumpără bilet în autobuz, așa că am urcat printre ultimii. Ioc scaun liber!

Ma așez în dreptul unei banchete de două locuri pe care le ocupau un domn și, respectiv, o… cutie. O cutie mare în care se afla o jucărie. N-aveai cum să n-o privești. Îți sărea în ochi, pur și simplu.

M-am chinuit tot drumul să-mi dau seama ce reprezenta acea jucărie, la ce folosea sau cum se folosea. Gândul mi-a zburat instantaneu la caluții de lemn de odinioară. M-a cuprins o nostalgie de nedescris. Îmi treceau prin față, ca într-o peliculă de film vechi, jucăriile noastre de atunci: simple, nedemontabile, „croite” dintr-o bucată de lemn, plastic dur sau cauciuc. Nu, nu erau mai frumoase decât cele de acum, dar îmi ele amintesc de o copilărie fericită, de copii zgomotoși care dădeau glas cu propria voce papușilor sau ursuleților umpluți cu paie.

Nu sunt nici contra progresului, să nu înțelegeți greșit. Și eu am cumpărat copilului meu tot felul de jucării grăitoare, motorizate, colorate și tot ceea ce-mi făcea cu ochiul prin vitrine. Dar am cumpărat, totodată, și multe jucării educative, care să-i stimuleze gândirea, simțul artistic sau practic, îndemânarea și să-i scoată la iveală talentele ascunse.

Jucăria care-mi ocupa locul în autobuz, mie sau unei doamne mai în vârsta eventual, era un „transformer” din care eu, adultă, nu înțelegeam nimic. Nu semăna nici a bicicletă sau trotinetă, deși avea roți, nici a tobogan, nici a măsuță sau scaun. Era un fel de „ghici ghicitoarea mea” destinată copiilor între, atentie!!!, 0 și 3 ani, după cum vedeam scris pe cutia de carton. Colorată, cu muzică și cu piese demontabile, mai mult ca sigur.

Iertată să-mi fie ignoranța și impertinența, dar nu cumva am ajuns să ne satisfacem propriile capricii și plăceri? Să cumpărăm jucării care ne plac nouă și nu copiilor noștri? Care să ne încânte pe noi, desi nu-s adecvate vârstei sau nevoilor copiilor noștri?

Ah, am uitat sa precizez. Pe ecranul mobilului dumnealui, pe care-l ținea mândru la vedere, se vedea perfectă și clară poza unui sugar.

Cui îi folosesc camerele full de jucării?

Camera fetiței prietenei mele a fost, și este și acum, full de jucării cu care nu s-a jucat vreodată. De unele dintre acestea îi era chiar frică copilei. Jucăriile ei avut doar menirea de a se umple de praf, acolo sus, pe tăblia dulapului la care ea n-ar fi ajuns nici suind pe două scaune suprapuse. Nici n-a încercat să le ajungă, pentru ca nu au tentat-o vreodată. Ea desena. Și desena atât de frumos! Iar culori și caiete de desen îi cumpăram doar eu.

Jucăriile copiilor noștri ar trebui să fie ca o oglindă fermecată, în care sa se reflecte bucuria micuților de a le avea, de a le folosi, și nu doar o colecție de jucării pentru copiii din noi, să fie acum jucăriile pe care le-am dorit cândva și pe care, din păcate, nu le-am avut.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație