Mama eroină! Cum satisfaci nevoile a doi copii mici în același timp. Experiența mea

mama cu doi copii

Mama eroină era în opinia mea acea mamă care poate sta acasă cu doi copii mici, unul sugar, unul puțin mai mare și care reușește să-i culce, să le dea de mâncare și să-i țină în brațe, fără ca măcar unul să sufere câtuși de puțin la vreunul dintre capitole.

Acestea erau gândurile mele când eu ieșeam în parc cu un copilaș de doi ani și mi se părea incredibil de greu job-ul meu. Făceam eforturi să nu mă plâng, mai ales atunci când vedeam în jurul meu mame cu câte doi copii mici, cu zâmbetul pe buze care păreau că se multiplică atunci când unul dintre ei voia în leagăn, iar celălalt plângea după o minge ce părea definitiv pierdută doar pentru că ieșise din raza lui vizuală.

A venit și momentul în care eu trebuia să-mi etalez abilitățile de mamă eroină și trebuia să o fac bine, căci urma să fiu absolventă a celei mai importante școli din viața mea.

Când am ajuns acasă cu bebelușul de la maternitate, copilul cel mare avea numai 2 ani și jumătate. Am avut o săptămână de acomodare în care și soțul meu a stat acasă, însă eu eram atât de derutată încât nu știam ce mi se întâmplă. Eram obosită, hormonii tropăiau ca la paradă și totul mi se părea imposibil de dus pe picioare. Mă lamentam și aveam momente în care plângeam și blestemam soarta că nu am avut noroc de cineva care să mă ajute. Într-un acces de sinceritate, soțul meu mi-a spus: „Împacă-te cu gândul, pune-te pe picioare, profită de faptul că încă mai sunt cu tine acasă câteva zile și organizează-te astfel încât să te poți descurca singură de săptămâna viitoare. E greu, știu, dar nu avem ce face”. A fost momentul în care mi-au țâșnit instantaneu lacrimile, după care am început să-mi pun gândurile și ideile în ordine ca să îmi pot face un plan.

Nu am făcut decât să gândesc fiecare activitate cu un pas înainte și să mă organizez. A mers strună, chiar dacă, la finalul zilei abia reușeam să mă mai târăsc până la baie să fac un duș.

Mama eroină este doar organizată

Știam clar care e programul copilului mare și anticipam cumva ordinea nevoilor bebelușului. Începeam dimineața prin a-i da bebelușului să mănânce, timp în care îi spuneam o poveste, vorbeam sau îi cântam celui mare. Însă, înainte de a mă așeza la alăptat, îl duceam pe cel mare la baie și îi dădeam ceva de ronțăit, ca să nu-l apuce nevoile primare chiar în momentul în care eu aș fi alăptat și nu aș fi putut să îl ajut. Evident că erau zile în care uitam să-l rog să meargă la baie și evident că fix în momentul alăptării, băiatul cel mare cerea să-l ajut. Am cumpărat o oliță al cărui recipient era mobil și îl rugam atunci că-mi aducă acel recipient pe care în puteam ține cu o mână ca el să facă pipi, fără a-l stânjeni pe cel mic din procesu lui de hrănire.

Îmi împărțisem ziua pe momente, astfel încât, atunci când dormea bebelușul, ori făceam mâncare, cu cel mare în bucătărie lângă mine jucându-se, ori mă jucam eu cu el, căci marea mea teamă era ca el să nu sufere din lipsă de atenție. În timpul mesei de prânz, pentru că oarecum coincideau ca program la ambii copii, mă așezam pe un scaun în bucătărie, cu bebelușul pe perna de alăptat, iar cu o mână îi dădeam celui mare să mănânce (nu mânca singur, lucru care mi-a dat destul de multă bătaie de cap).

De cele mai multe ori, după masă reușeam să-i adorm pe amândoi și, uneori, prindeam și eu o oră de somn. Alteori, cel mic adormea imediat și se trezea la scurt timp după ce adormea cel mare. A durat aproape un an și jumătate până ce amândoi au ajuns la același program de masă și de somn.

Seara, înainte de băiță, pregăteam toate lucrurile necesare ambilor copii, astfel încât, în momentul în care ieșeam cu unul din baie, toate să fie la îndemână și să meargă treaba ca pe bandă. Am reușit să-l implic și pe băiețelul cel mare astfel încât să-mi aducă un prosop sau o cremă atunci când aveam nevoie de ele. După baia bebelușului, trebuia să-i dau imediat să mănânce, iar apoi să-l pun în pat. Uneori adormea, alteori aștepta cuminte în pătuț până ce eu îi făceam baie celui mare, dar de foarte multe ori plângea. Mi se rupea sufletul, dar nu aveam ce face. Mă grăbeam cât puteam cu baia celui mare, îl îmbrăcam în pijamale și îl așezam și pe el în pat. Au fost nenumărate nopți în care am adormit o dată cu ei, fără să mai am puterea să merg să-mi fac un duș.

Au fost nopți în care mă trezeam să-i fac laptele celui mic și nu reușeam să-mi dau seama cine sunt, cine plânge și care e treaba mea. Țin minte că într-o noapte, am luat copilul din pătuț, l-am ținut în brațe și m-am așezat cu el în patul meu, mângâindu-l și ocrotindu-l în timp ce mă gândeam: „Oare de ce plânge copilul acesta? Plânge la fel ca și copilul meu. O să-l țin în brațe până vine mama lui”. Și am adormit cu acest gând în minte.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație