Vocea ta. Mi-e frică de tantrum, așa că am ajuns să-i fac copilului toate poftele

Mi-e frică de tantrum și de orice poate face copilul meu care mă poate lua pe nepregătite. De fapt, mi-e frică de cel de-al doilea copil al meu și, de frica isteriilor, am ajuns să-i fac toate poftele.

Primul meu copil a fost extrem de liniștit și a rămas în continuare. Pe la doi ani, a avut două încercări de tantrum și le-a depășit chiar înainte de a se transforma în crize adevărate. Nu pot spune cu mâna pe inimă dacă noi, ca părinți, am avut vreo influență pentru că eram extrem de relaxați, sau dacă a fost firea lui atât de calmă. Aș paria mai degrabă pe a doua variantă, căci tind să cred că și pe cel de-al doilea l-am crescut în aceleași condiții.

Aș spune că situația a fost puțin mai tensionată din pricina faptului că eram oarecum depășiți de responsabilități. Am mai spus asta, suntem singuri și toată responsabilitatea familiei este numai pe umerii noștri. Nu avem nici o bunică, verișoară sau mătușă care să ne ajute cu copiii. Noi trebuie să facem față singuri joburilor de părinți și nu numai. Din acest motiv, am fost cumva depășiți de treburi, griji, responsabilități și nu am mai avut la fel de mult timp și răbdare cu cel de-al doilea.

De când era bebeluș, din cauză că eram extrem de nedormită și nu funcționam bine din cauza oboselii, la primele plânsete noaptea, l-am luat cu mine în pat, numai să reușesc să prind și eu câteva ore de somn. A fost probabil primul semn de slăbiciune și de atunci s-au legat toate. Recunosc, nu am suportat niciodată să-mi aud copiii plângând și oricât de mare ar fi fost efortul, preferam să mă sacrific pentru a le fi lor bine. Erau zile când făceam treburi prin casă cu cel mic în brațe sau oarecum agățat de mine. Am înțeles nevoia lui de a fi cu mine și faptul că se simțea în siguranță la mine în brațe și m-am gândit că nu e nimic rău în faptul că-i dau ce cere.

Mi-e frică de copilul care are un tantrum!

A venit și perioada tantrumurilor, prea devreme aș zice eu, cu mult înainte de doi ani. Avându-mă mereu la discreție și dându-i oricând ce avea nevoie, în momentul în care nu i-am mai răspuns imediat la solicitare, s-a tăvălit pe jos. Și nu i-am răspuns pentru că îmi era imposibil fizic sau pentru că ceea ce cerea el era periculos. Primul tantrum l-a avut la câteva luni după ce a împlinit un an. Nu a vrut să intre în casă, după ce stătuserăm destul de mult afară, iar eu înghețasem efectiv și probabil și el. A început să se tăvălească pe jos în fața ușii, gurița lui fiind pe cimentul murdar. A trebuit să-l iau pe sus și să-l bag cu forța în casă. L-am dezbrăcat chiar dacă el se zbătea de parcă ar fi trebuit să scape din niște chingi de fier, l-am ținut în brațe și i-am explicat de ce am făcut asta și i-am spus că mi-ar plăcea ca pe viitor să nu mai facă astfel de crize de isterie.

A plâns mult, dar, într-un final, s-a liniștit. Am rămas profund marcată de acel episod pe care el l-a mai repetat mult timp de atunci înainte. De groaza acestor isterii, stăteam și mă frământam în fiecare seară să găsesc cea mai bună soluție ca să nu se mai repete și alegeam mereu să mai stau puțin afară că poate, poate nu va mai face așa. Nu făcea asta pentru că nu am stat destul afară ci pentru că era modul lui de a se descărca. Până într-o zi când l-am lăsat la ușă și am închis ușa. Îmi bătea inima ca la vrabie și mi-am lipit ochiul de vizor de teamă să nu se întâmple ceva cu copilul. Văzându-se singur, a apăsat clanța și a intrat în casă. Din nou i-am explicat că nu a fost deloc bine ce a făcut și din acea zi s-au oprit acele isterii. Dar doar acelea legate de intratul în casă, căci și acum, la 4 ani, mai are încă o mulțime de motive de tantrum.

Acum își cere scuze, peste 5 minute repetă criza

Tot ca să nu-l mai aud și să nu-l mai văd zbătându-se, i-am dat aproape orice a vrut, orice nu ar fi constituit un pericol. Ca să nu mai țipe, îl rugam pe fratele lui mai mare să-i facă plăcerea. Nu a fost suficient că eu m-am transformat în servitoarea lui, l-am obligat cumva și pe fratele lui să facă la fel. Soțul meu, epuizat de atâtea mofturi, s-a transformat și el în slujitorul copilul, dar isteriile nu au încetat. Făcea o criză dacă nu primea când și cum voia el o jucărie, ceva de ronțăit sau dacă greșea un desen. Dacă avea ceva pe suflet, făcea o criză când se așeza la masă, fără ca măcar să guste spunând că nu e bună mâncarea. Făcea o criză din orice. Am ajuns la un moment dată să ne întrebăm ce e de făcut. Și acum, când face un tantrum, pare că înțelege ce îi explic, își cere scuze pentru purtarea lui, dar, dacă are ocazia, după cinci minute îl repetă.

Știe că oricând noi suntem la dispoziția lui. Eu cred în continuare că nu e nimic rău dacă le satisfacem copiilor nevoile, dacă le facem plăcerile, atâta vreme cât nu e nimic periculos. Dar, recunosc, nu-mi place acest statut de mamă asuprită care face orice numai ca să evite un tantrum. Mi se pare că o educație modernă se bazează pe faptul că le oferim copiilor libertate, îi lăsăm să încerce orice nepericulos, vorbim cu ei și suntem mereu alături de ei pentru orice explicație, orice ajutor. Dar care este limita încă nu am înțeles.

Voi ce ați făcut ca să evitați un tantrum?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație