Minciunile părinților și vălul de pe ochi: „Am continuat să cred în Moș Crăciun, apărând onoarea tatălui meu!”

Ina Irimia
minciunile părinților

La început, minciunile alor mei mă umpleau de stupoare îndurerată. Nu minciuna în sine cât faptul că mințeau. Le ofeream întreg capitalul meu de încredere – cum ar fi putut să mă mintă? Doar erau părinții mei, ei cei Desăvârșiți, Nemincinoși, ei care dețineau cheile adevărurilor.

Așa se face că au trecut ani buni de zile și am continuat să cred în Moș Crăciun, apărând onoarea tatălui meu spre exasperarea verișorilor mai mari. Nu faptul că existența moșneagului cu cadouri era pusă la îndoială mă înfuria; ci cinstea tatălui meu – cum să mintă el?

„- Dar uită-te că are vocea lui taică-tău, nasul lui taică-tău, ochii lui taică-tău, VERIGHETA lui taică-tău pe deget!
– Nu! Mi-a zis că nu e el!”
Iar acum mă strânge în spate același păcat și mă fâstâcesc în fața altor ochi neprihăniți, când tot încerc să sugerez că poate… moșul… mai știi, poate e ca o poveste.
Nu e poveste! E adevărat! Voi mi-ați spus!

Minciunile părinților și vălul de pe ochi. Cum este când devii părinte

Însă vălul de pe ochi dispare când ești adult și ești la rândul tău părinte. Uneori ești silit să faci aceleași alegeri, alteori le faci diferit. Alteori realizezi că și ei puteau face ceva diferit, dar au ales să n-o facă. Nu te mai frămânți atât de tare, dar undeva tot rămâne o undă amăruie de dezamăgire. Alteori îi absolvi complet de orice vină și iarăși, alteori, te întrebi cum și de unde s-au priceput la atâtea care ție nu-ți ies.

Eu cotcodăcesc cu aceeași fervoare „să facem curat”, dar am alte argumente. Să facem curat ca să nu ne lăsăm pradă microbilor, ca să ne găsim ușor lucrurile. Mama avea „prietena” sa cu ochi telescopici.
Cum ai lăsat perdelele alea trase, Ina! Se văd atât de urât de afară! M-am întâlnit pe stradă cu o prietenă care mi-a spus „Vai, Doina, dar urât se mai vedeau perdelele voastre la geam”!
Ani de zile nu m-am îndoit de existența prietenei. Ani de zile am ars mocnit în sinea-mi să aflu care dintre ele e, să o pot întreba „auz cucoană, da matale nu te uiți pe unde mergi pe stradă, umbli numai cu ochii la geamurile altora?” Pentru că din fragedă pruncie am fost neagră-n cerul gurii și diplomată ca un batalion de mujici. Însă ideea e că nestrămutata mea încredere în părinții mei mă ducea pe culmi ale absurdului, unde stăruiam acolo, singurică, eu și cu încrederea mea, respingând apelurile la rațiune ale celor din jur.

Minciunile părinților și vălul de pe ochi. De la copilăria mea la copilăria lui

Riscurile erau înmiite, cu amenințări fantasmagorice. Nu era bine să pun mâna pe câine, pentru că avea microbi înspăimântători, care îmi puteau provoca amarnice boli dătătoare de penicilină-n dos. Nu trebuia să smotocesc pisica, pentru că perii ei mi se puteau lipi de diverse organe (mama era cadru medical, o ajutau cunoștințele) și puteam crăpa spectaculos, mai ceva ca eroina din Alien. Trebuia să mănânc diverse chestii care și acum mi se par scârboșenii absolute (lăptișor de matcă, grapefruit) pentru că aveau veleități de panaceu și VITAMINE, fix pe tonul ăsta rostit cuvântul, VITAMINE, de parcă ziceau VIAȚĂ VEȘNICĂ, INA, ia și mănâncă, are VITAMINA C, B și poate E.

Vreo 30 de anișori mai târziu, iată-mă jurându-mă că-ți cresc mușchi, oase și eventual chiar și aripi dacă mănânci legume, că dacă nu te speli pe dinți catralioane de microbi fac caca în gura ta (e o metaforă, ok?) și că ne așteaptă amarnice boleșnițe și spitalizări dacă te sprijini cu mâinile de ORICE din incinta unei toalete publice.
Mint? Un pic. Greșesc? Nu mult.

Și apropos de pisică, mă abat de la subiect ca să vă povestesc ceva ce poate avea valoare anecdotică sau informativă, după cum vreți. Când avea Alex vreo 4 ani, am dat o fugă la magazin și mi s-a agățat de cizmă un pui de mâță. Cel mai urduros și mai jigărit și mai amărât mâț pe care l-a îngăduit vreodată pământul de când e el pământ. L-am luat în casă, cu gând să-l întremăm și să-i găsim familie. În casă, el și copilul s-au lipit unul de altul ca timbrul de scrisoare. Dar apucaserăm să explicăm că e musafir doar la noi, așa că l-a dus, împăcat și liniștit, altei familii cu alt copil, care-l voiau de tot.

La vreo lună jumate după, se trezește Alexandru al meu cu un cap umflat pe-o parte. Ganglioni, ochi, capul în sine, fălci, etc. Hai la doctori. Și hai cu ploaia de diagnostice. Că o fi nuș ce glandă sublinguală, că o fi vreo alergie, că adenopatia nu știu cum, că mononucleoză. Între timp, lui Alex i se umfla capul mai ceva ca în Alice în Țara Minunilor, și tot aduna simptome din ce în ce mai bulversante, care sporeau diagnosticele cu care ne întâmpinau medicii dar și confuzia acestora: gingii umflate, sângerânde, splina mărită, grețuri, amețeli, analizele date peste cap. Într-un final, după un bolit de încă vreo lună și evitat la mustață o operație, s-a dezumflat treptat.
În tot timpul ăsta eu tot întrebasem timid – dom’le, știți, am luat o mâță….N-are cum și n-are cum, altele sunt simptomele acolo, imposibil, nu testăm că n-avem de ce.

Tot cam la 1 lună jumate după fatidicul cadou, familia adoptivă a mâței mă întreabă – auzi, mai zi odată cum s-a manifestat boala lui fiu-tău? Băiețelul lor făcuse fix aceleași simptome. Se pregăteau să-l opereze. Să mor de inimă, nu alta. De ciudă că nu m-a băgat nimeni în seamă când insistasem că poate-i de la mâță, și de groază că am îmbolnăvit doi copii cu apucăturile mele de adunat tot ce mișună pe străzi.

S-au dus și au testat direct și pisoi și copil și da, aia era. Și acum nota informativă a acestei întâmplări: Se testează fie pisica fie copilul suspect de Bartonella. Ăla e virusul buclucaș pe care-l avea mâța noastră. Pisicile îl au foarte des și îl transmit / iau / dau prin purici, salivă, zgârietură.

Minciunile părinților și vălul de pe ochi. Dulce amar e mărul cunoașterii

Am avut uneori de luptat cu convingerile părintești. Anumiți pași pe care i-am intuit, simțit a fi sănătoși și drepți i-am făcut ca pe un salt în neant, încărcați de dubii și îndoieli. Am făcut bine că am plecat din orașul mic și încâlcit în relații de servitute și rubedenie; însă mulți ani mi-au răsunat în urechi profețiile tatălui meu, care dezamăgit că nu i-am urmat calea (să rămân acasă, să lucrez la stat) îmi proorocea grabnice și amare deziluzii. Credința nestrămutată în spusele lui îmi punea piedici de data asta; mă făcea să mă îndoiesc și să mă tem de fiecare decizie luată. Cu timpul, mi-au trecut temerile. Iar încredere desăvârșită nu mai am în aproape nimic.

Insistențele de altă dată revin uneori, la fiecare vizită a tatei, și cumva mă simt mângâiată de aceste agasante povețe. Răsună ca un ecou al unor vremuri în care chiar credeam în ele și mă temeam de cum va fi dacă le încalc.

Cum necum, ne-am făcut oameni mari. Poate am dezamăgit și-am fost dezamăgiți, poate am mințit și-am fost mințiți în proces. Parcă ți s-ar lua un văl de pe ochi. Un văl în absența căruia vezi totul mai lucid, mai mic, mai uman. Mai supus erorii și îndoielii. Cine știe câte greșeli mi-e sortit să fac și eu? Cine știe câte exagerări vor rememora peste ani și ani copiii mei, cuprinși de același amestec de iertare și melancolie. Odată cu vălul simt cum s-au dus și ultimele urme ale copilăriei mele, ancorate în acea credință de nestrămutat în zisele părinților. Dulce amar e mărul cunoașterii și parcă, uneori, mi-aș dori să mai am aceeași fervoare în a apăra un moș Crăciun cu ochii tatei, glasul tatei, mâinile tatei…

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa