Tata a plecat dintre noi demult, în 2005. Am crezut că l-am iertat, atunci, imediat după ce a murit. Dar noi n-am reuşit niciodată să ne reparăm relaţia. Multă vreme m-am învinovăţit pe mine. Credeam că eu ar fi trebuit să fac mai mult. Dar abia după ce am devenit părinte mi-am dat seama că eu nu trebuia să fac nimic.
Eu eram copilul. Eu nu am greşit cu nimic. Nu eu am fost adultul alcoolic care şi-a terorizat familia mai bine de 20 de ani.
Eu am fost doar copilul înfricoşat trezit în plină noapte de scandalurile monstruoase ale unui tată alcoolic. Iar efectele traiului alături de tatăl meu, le mai resimt uneori şi astăzi.
Cum este să trăieşti lângă un părinte alcoolic?
Există multe studii despre cum au crescut şi ce au devenit copiii taţilor alcoolici. Din păcate, majoritatea nu au o viată senină. Efectele asupra psihicul unui copil cu personalitatea în formare sunt extrem de profunde şi de lungă durată.
Specialiştii în psihologie au studiat de-a lungul vremii caracteristicile copiilor care au crescut cu un tată alcoolic. Unele caracteristici le recunosc şi eu printre defectele personalităţii mele. Iată câteva dintre ele:
Teama de a pierde controlul
Toţi copiii alcoolicilor încercă să-şi controleze sentimentele şi comportamentul. La fel încearcă să facă şi cu sentimentele celorlalţi. Nu as putea să explic de ce, dar orice reacţie din partea soţului meu care nu e cea aşteptată, dar EXACT cea aşteptată de mine provoacă în sufletul meu o furtună de „de ce-uri”. Mi-a trecut demult de îndoiala „mă iubeşte oare sau nu?” Avem împreună doi copii autişti (posibil chiar trei) şi dacă nu ne-a părăsit, asta înseamnă ceva, mult mai mult decât îndoielile mele infantile.
Teama de emoţii şi sentimente
Copiii alcoolicilor se pricep de minune să-şi ascundă stările, mai ales cele de tristeţe şi mânie. Recunosc că pot să zâmbesc absolut senin când aş plânge, că pot să par puternică şi avântată, deşi depresia a pus de ceva vreme gheara pe mine. Pentru că doar aşa pot merge înainte în lumina vieţii mele trecute şi prezente. Îmi e greu să mă relaxez, dar există în viaţa mea oameni în prezenţa cărora chiar mă simt în largul meu, aşa cum sunt eu.
Evitarea conflictelor
Urăsc situaţiile conflictuale, deşi sunt încăpăţânată ca un catâr şi-mi este extrem de dificil să cedez. Dar cine mă cunoaşte bine, ştie că e afrontul suprem pentru mine este reproşul de orice fel. Iau totul prea personal şi sunt o perfecţionistă la locul de muncă, nu doar pentru că nu-mi place deviza românească „merge şi-aşa”, ci pentru că mi-e dificil să gestionez un feed-back negativ. Au existat în viaţa mea momente în care m-am izolat de ceilalţi şi nu e nici acum săptămână în care să nu am cel puţin o tentativă de a-mi închide cel puţin o vreme conturile de socializare. Dar ştiu acum că izolarea nu-i cel mai sănătos lucru.
Sentimentul apăsător al responsabilităţii şi aşteptarea continuă a aprobării
Adulţii care au avut părinţi alcoolici sunt foarte atenţi la nevoile celorlaţi. Ei se sacrifică mereu pentru binele celorlalţi, familie şi prieteni, pentru a obţine aprobarea lor, pentru a fi cât mai aproape de perfecţiune şi pentru a fi acceptaţi. Sigur că la un moment dat, când mi-am cunoscut soţul că nu trebuie să fac nimic, că e de ajuns doar să exist. Sigur că de când sunt părinte, „a face totul” a căpătat noi valenţe.
Incapacitatea de a te simţi bine în momente de relaxare
Recunosc, încă mă stresez în momente festive, la petreceri şi de Sărbători. Cum să nu fie totul perfect? Cum să nu fie masa perfect aranjată, mâncarea exact cum trebuie pregătită. Cum să nu fie casă curată? Mă rog, atât cât se poate într-o căsuţă mică cu trei copii.
Cum să nu fie totul perfect, altfel decât era în copilăria mea? Fiecare sărbătoare de Crăciun îmi aduce plânsul în gât, eu nu pot să-mi amintesc decât de certurile dintre părinţii mei şi de beţiile interminabile ale tatălui meu de sărbători.
Incredere scăzută în forţele proprii
Am avut puterea acum vreo două săptămâni să-i spun unei prietene că tot timpul am fost complexată, atât în copilărie cât şi în viaţa mea de adult tânăr, de studentă, că sunt …proastă. Înainte de orice examen aveam emoţii îngrozitoare, mi se părea că nu voi trece examenul oricât de mult aş fi citit sau învăţat.
În clasa a 11-a am studiat „Epigonii”de Mihai Eminescu, învăţasem bine poezia, dar eram groaznic de emotivă. M-am blocat, la a doua strofă şi de-abia am reuşit să o recit mai departe. Ce ruşine mi-a fost! Doamna profesoară a fost indulgentă cu mine şi m-a notat cu 9. Dar eu tot m-am simţit ca ultimul om de pe pământ şi m-a urmărit gândul „dacă mă blochez iar, ca o proastă ce sunt, ca în clasa a 11-a? Nu m-am mai blocat, dar am fost o studentă bună. Cu toate aceastea eu nu mă simţeam aşa.
Furia
Sunt furioasă pe tatăl meu până în ziua de astăzi, mai ales acum că sunt părinte şi mă sacrific cu totul pentru copiii mei. De când sunt mamă, dăruiesc tot ce am am mai bun ca energie, disponibilitate sufletească şi resurse materiale copiilor mei. Înţeleg că alcoolul a fost pentru el mai presus decât orice, mai presus decât propriii lui copii. Amintirea copilăriei care ar fi putut fi si n-a fost mă va bântui o viaţă.
Tendinţa spre exagerare
Multă vreme am văzut totul în alb şi negru. Oamenii erau pentru mine fie buni, fie răi fără cale de mijloc. Acum am învăţat pur şi simplu să mă feresc de personele care nu se potrivesc familiei mele şi stilului nostru de viaţă.
Dar nu sunt singură. Se pare că în lumea întreagă cel puţin 30 de milioane de copii cresc cu un părinte alcoolic. Toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord că urmaşii alcoolicilor sunt mai predispuşi tulburărilor mentale şi adicţiilor în comparaţie cu copiii care se nasc în familii în care nu există alcoolism. Copiii mici cu părinţi alcoolici pot suferi de stres extrem din cauza mediului tensionat în care creşte. Iar asta se poate manifesta prin
Enurezis nocturn
Anxietate de separare
Coşmaruri frecvente
Plâns frecvent
Dintre acestea, eu am trecut prin două: coşmarurile îngrozitoare pe care mi le amintesc şi astăzi şi o sensibilitatea ieşită din comun, orice voce ridicată mă făcea să plâng. Abia când am ajuns adult am înţeles de ce. Îmi amintesc însă că tatăl meu se lauda tuturor că nu e nevoie să mă bată, că e de ajuns să se încrunte pentru ca eu să plâng. Punea reacţia asta pe seama cuminţeniei mele, nu pe seama comportamentului său, nu bănuia că din cauza lui îmi era frică şi de umbra mea.
La fel, copiii care cresc în astfel de familii marcate de alcoolism au probleme de ataşament care uneori îi însoţesc toată viaţa. Se tem mereu de abandon şi sunt nesiguri.
Ei pot să fie incapabili să împărtăşească emoţii sau sentimente, nu sunt empatici, sunt uneori rigizi şi perfecţionişti şi intoleranţi la schimbarile din viaţa lor.
Dar ceea ce mi se pare şi mai interesant este aspectul biologic, trăsăturile biologice pe care părinţii alcoolici îl transmit mai departe copiilor lor.
Conform acestor teorii eu şi alţi adulţi ca mine care au avut părinţi alcoolici am putea avea: o structură diferită a creierului şi un fel diferit în care organismul nostru răspunde la stres. Dar am putea avea inclusiv o expresie diferită a genelor pe care le transmitem copiilor copiilor noştri.
Am trei copii, despre primii doi ştiu că sunt în spectrul autist. Pentru cel mare am marea speranţă ca va fi independent. Pentru celălalt încă nu ştiu. Mă doare sufletul pentru suferinţa lor, pentru experienţa lor de a fi diferiţi care ar putea să le aducă suferinţe mai mari sau mai mici.
Dar ştiţi ce aş urî cu adevărat? Să ştiu că au devenit alcoolici şi că şi-au nefericit familiile şi mai ales copiii. Iar când mijlociul meu râde are uneori expresia tatălui meu şi mă rog; Doamne, dă să nu…!”
Alcoolul îi distruge nu doar pe alcoolici, ci şi pe cei din jurul lor.
