După multe otite și cu auzul slăbit, am ajuns la operația de polipi. Cum a fost la noi

copil orl-ist medic mama

După clasicele viroze de la grădiniță, care, în cazul copilului meu, inevitabil, sunt urmate de tratament pentru otită seroasă am ajuns, din nou, la ORL. De această dată, tratamentul primit a fost însoțit de următorul comentariu: ”dacă în două săptămâni nu se curăță urechile cu ceea ce v-am prescris, nu vom avea altă soluție decât să facem operația de polipi”.

Jumătate de lună mai târziu, impedansmetria – cea care măsoară complianța acustică a membranei timpanice și lanțului de oscioare – arăta aceeași linie dreaptă.

Cum am ajuns la operația de polipi, ce simptome a avut copilul

Băiatul meu are cinci ani și două luni. La doi ani a făcut o otită supurată deoarece medicul la care ne-am adresat nu observase infecția din cauza dopurilor de ceară. De atunci, am fost la numeroși doctori ORL pentru a trata otitele recurente, apărute după fiecare viroză. Copilul se plângea de durere în urechi, dar nu făcea febră, iar tratamentul prescris era, invariabil, antibiotice. După numeroase serii de asemenea otite, am ajuns la un medic din București. El a fost primul care ne-a explicat că otitele seroase (acumulare de lichid nonpurulent in urechea medie) nu necesită tratament antibiotic.

Timp de doi ani, am tratat nenumărate otite seroase, iar efortul dădea rezultate. Dacă atunci când veneam la medic, audiograma arăta că nu există vibrație pe membrana timpanică și că auzul este slăbit, după tratament, impedansmetria arăta o vibrație și copilul primea, iar și iar, undă verde pentru grădiniță.

Dar, cum ulciorul nu merge de prea multe ori la apă, în această primăvară, tratamentul pur și simplu nu și-a mai făcut efectul. Singurul simptom cu care am venit la medic era că, de fiecare dată când îi spuneam ceva copilului, trebuia să repet. În rest, respira pe nas, dormea cu gura închisă, nu sforăia, era energic. Când m-am convins că nu se joacă de-a ecoul cu mine, ci chiar nu aude, ne-am înfățișat la ORL. Însă verdictul nu a mai fost cel la care mă așteptam: ”dacă în două săptămâni nu se curăță urechile cu ceea ce v-am prescris, nu vom avea altă soluție decât să facem adenoidectomie”. După două săptămâni, starea lui a rămas neschimbată, în ciuda respectării tratamentului.

A doua opinie înainte de operația de polipi

Oriunde citisem despre indicațiile pentru adenoidectomie se spunea că un copil cu polipii măriți nu poate respira pe nas, ceea ce, așa cum am spus, nu era cazul nostru. Așa că, am decis să iau o a doua opinie. Al doilea medic a examinat copilul și, pentru că era cooperant, i-a introdus în nas o cameră (fibroscop) cu care a văzut exact cât de mare e acest țesut limfatic. În cazul băiatului meu, polipii nu au crescut spre nas, ca să împiedice respirația, ci spre urechi. Altfel spus, acel lichid din urechea medie nici nu avea loc pe unde să iasă, orice tratament aș fi făcut. ”Da, doamnă, e de operat. Asemenea vegetații adenoide nu se vor retrage singure” – a fost concluzia celui de al doilea medic.

Pregătirea pentru operația de polipi

Pentru a putea face această intervenție a fost nevoie de un set de analize. Cele clasice de sânge, plus testul rapid de streptococ betahemolitic grup A și exudat nazal. Nu l-am dus la grădiniță și am avut grijă să nu ia vreo viroză până la operație, deoarece intervenția trebuie făcută pe un pacient clinic sănătos, astfel încât să se evite complicațiile și sângerările.

Pe lângă cele de mai sus, am făcut și o pregătire a copilului pentru ceea ce urmează să i se întâmple. I-am explicat că va adormi cu o măscuță pe față, iar în somn doamna doctor îi va curăța nasul. Apoi se va trezi, îl va durea puțin în gât și în nas, dar că va trece repede și, după ce vom dormi o noapte în spital, vom merge acasă. Copilul n-a fost nici speriat nici deranjat de ceea ce i-am povestit. În schimb eu, care am făcut această operație în 2000, când aveam 18 ani, după metotoda practicată atunci, adică cu anestezie locală și legată de mâini și de picioare pe scaunul ORL, eram pur și simplu paralizată de panică. Să mai adaug că sunt în luna a opta de sarcină, pentru a face povestea și mai palpitantă.

Ziua operației

Având în vedere starea mea ”delicată”, medicul ne-a programat primii pentru intervenție, așa că ne-am trezit la 5.30 pentru a putea fi la 7 la recepția spitalului. Am dat toate actele (rezultate analize, certificat ”clinic sănătos” de la medicul de familie, trimitere de la medicul de familie și copie după buletinul meu și certificatul de naștere al copilului), am semnat diverse chestionare și formulare, am confirmat că nu a mâncat și nu a băut nimic în acea zi. Apoi am fost conduși în salon.

Acolo, o asistentă i-a luat temperatura și i-a povestit că urmează să primească un sirop magic care îi va da puteri speciale. Mie mi-a lăsat un chestionar menit apoi să ajungă la medicul anestezist. Chestionarul conținea un șir lung de întrebări despre starea de sănătate a pacientului: de la scorul APGAR la naștere până la cât de tare se învinețește dacă se lovește. După ce medicul a studiat chestionarul, a dat undă verde pentru siropul magic, la cinci minute după aceea, a venit și scaunul cu rotile care să-l ducă pe copil la operație. Am urcat eu în scaun și l-am luat în brațe. Singur nu a vrut să urce. La lift a fost preluat de o asistentă prietenoasă cu care a mers fără să protesteze.

Înainte de operație, medicul ORL m-a vizitat pentru a vedea cum mă simt și pentru a mă asigura că totul va fi bine, dar și pentru a se asigura că, de emoție, nu nasc. De altfel, și grija asistentelor, mai în glumă, mai în serios, tot asta era. Să fiu eu bine, căci despre copil erau sigure că totul va decurge fără probleme.

Jumătate de oră mai tîrziu am fost chemată să văd copilul în salonul postoperator. Era cu mască de oxigen pe față și dormea cu capul dat foarte tare pe spate. Așa e procedura, mi s-a explicat. După o altă oră și jumătate a venit treaz, în același scaun cu rotile, în salon.

Revenirea din anestezia generală și primele ore după operația de polipi

Deși treaz, era destul de amețit și se plângea de durere acută în gât. L-am pus în pat și foarte repede ne-a vizitat medicul care l-a operat și i-a dat undă verde pentru ceai la temperatura camerei și biscuiți. Indicația era să primească din cinci în cinci minute câte o linguriță de lichid și o bucățică de biscuit. Am fost prevenită că va fi amețit și că poate vomita. Copilului îi era foarte sete și se enerva tare că îi dădeam atât de puțin ceai.

În tot acest timp, a fost morocănos, agitat și foarte amețit. După jumătate de oră, pentru că nu a vomitat, i s-a permis să bea puțin mai mult lichid si mai des. S-a mărit și porția de biscuit. Imediat ce a mers la toaletă și a urinat și-a revenit. Anestezia a fost eliminata prin acea urină. La o oră după operație nu s-a mai plâns nici de dureri. A început să fie din nou energic și curios. Mai mult, insista să nu mai rămânem peste noapte, ci să mergem acasă. Încă o oră mai târziu, l-a doborât un somn voinicesc.

Cât domea, ne-a vizitat din nou medicul care l-a operat. Mi-a sugerat să rămânem totuși peste noapte și mi-a dat câteva indicații: timp de o săptămână este interzis să mănânce fierbinte, rece și dur, nu se recomandă efort fizic și să revin la spital dacă sângerează sau dacă îi crește temperatura.

Până a doua zi dimineață, copilul a primit analgezice la 6 ore, intravenos. Acasă i-am pus în nas apă de mare, și un spray decongestionant. Nu s-a plâns niciodată de dureri. A dormit primele nopți cu gura deschisă și a vorbit nazal câteva zile.

La controlul postoperator, o săptămână după intervenție, toate erau în parametri, inclusiv audiograma a arătat un început de vibrație a timpanului, la urechea stângă. Revenirea completă ar trebui să fie în 3 săptămâni de la adenoidectomie, când se recomandă un nou control postoperator. Copilul a revenit la grădiniță chiar după prima săptămână de la operație.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație