Parenting pe prispa casei. Lecții de viață de la bunica

parenting

Weekend-ul trecut am participat la un curs intensiv de parenting. Nu a fost al vreunui autor de bestseller pentru părinți, nici a vreunei trainerițe sau coach, nici măcar a unei persoane care știe ce înseamnă termenul ,, parenting”. Weekend-ul ce a trecut am învătat despre copii de la bunica soțului meu. 86 de ani, din care 64 în căsnicie, 5 copii. Trei numere care sumarizează o viață de om.

Am mers la bunica să facem suc de roșii. Eu, soțul și năzdrăvanul nostru de trei ani și jumătate. Datul la manivela mașinii de stors roșii e o muncă de durată și monotonă. Perfectă pentru a plictisi un copil. Entuziasmul de început a piticului s-a diluat repede când a văzut că activitatea nu variază. Și-a găsit de treabă. Mai întâi pe la găini, încât am fugărit păsările prin curte să le adunăm înapoi în coteț, apoi a răsturnat gălețile cu roșiile proaspăt culese, a încercat chiar și o bătaie cu roșii, oprită nedrept înainte de a începe distracția.

Când am obosit să pronunț numele copilului urmat de ”lasă, te rog…”, ”vino aici…”, ”hai să…” și altele din aceeași familie, buni, ca pentru ea, a zis: ”pe copil trebuie să-l ocupi, altfel nici tu nu-ți faci treaba și el se plictisește” și i-a dat piticului o farfurie de roșii și o găletușă cu apă unde să le spele.

O vreme mi-am văzut de manivelă, copilul spăla, bunica verifica și porționa roșiile, eu storceam. Desigur, liniștea nu a durat. Copilul a început să folosească roșiile pe post de bombe maritime. Poc! Pleosc! Fleoșc! ”Puiule, – zice bunica blând – eu am crescut un an roșiile astea. Tu le strivești într-o secundă. O să iasă mai puțin suc de roșii acum și la iarnă n-o să vă ajungă”. După câteva ”de ce”-uri ale copilului la care bunica a răspuns răbdătoare, a întors iar privirea către mine și a zis: ”când îi spui să nu facă, trebuie să-i spui și de ce să nu facă. Dacă îi interzici fără să-i spui de ce, nu te va asculta”. Într-adevăr, băiatul meu și-a reluat activitatea în fluxul tehnologic.

Litri de suc s-au adunat în cratițe, unele ”made in China”, altele, vreo două, ”made la Mediaș”, la ”Emailul Roșu”. Am răsturnat totul într-o oală mare, bună de pus pe pirostrii la foc. De la distracția cu apă, copilul și-a îndreptat atenția către altă fascinație a sa, mai periculoasă, focul. A adus știuleți de porumb, ”ciocălăi de păpușoi”, pe limba bunicii, nuielușe și, împreună cu tati, au încins focul. Nu puteam să-l rup de acolo. Aveam ochii mari de frică. Dacă în timp ce aleargă răstoarnă oala fierbinte, dacă se bagă la foc, dacă sare vreo scânteie spre el? Dacă… dacă… dacă…

Și iar bunica a intervenit. L-a așezat lângă ea, că să-l țină în brațe nu mai are putere, și a început să-i povestească despre foc, cum arde, dar și cum ajută, ce dureri mari poate face unui om. De data aceasta lecția nu a avut efect. Copilul a fugit de lângă ea înapoi, aproape de foc. Lumina și căldura lemnelor au o forță magnetică. Vorbele bunicii nu fac față. Bătrâna însă nu a renunțat. A venit și ea aproape de el și iar a început să-i povestească. Parcă ar asculta, parcă s-ar juca cu un lemn în foc, dar poate mai bine ar sta doar să se uite. Și am rămas cu toții în jurul cratiței, la o distanță cât să-i suportăm căldura. ”Copilului trebuie să-i explici de mai multe ori, ca să înțeleagă.” – a venit a treia lecție, confirmată prin exemplu.

prispaFotografia a fost realizată pe prispa casei, iar anul 1966 este cel în care bunicii soțului au construit prispa.

La foc, poveștile au curs precum sucul din storcător. De la 22 de ani și până la 45 bunica a născut cinci copii. Patru băieți și o fată. Pe nicunul după vreo carte, dar nici cum spuneau babele din sat, ci cum a simțit și ”cum a vrut Dumnezeu”. ,,Îmi ziceau femeile să nu alăptez mult, că nu voi avea putere la bătrânețe. Eu nu am ascultat, pe unul l-am alăptat și până aproape de doi ani. Dacă acum sunt bolnavă nu cred că e de la laptele dat copiilor”.

O mai învățau că dacă are surplus să pună laptele la copaci și să nu-l dea altor mame care nu au destul, ca să nu fie blestemată. Bunica iarăși nu a ascultat și are pe uliță copii, azi adulți, care au crescut și din laptele ei.

,, Primul meu copil a fost foarte bolnăvicios. Într-o iarnă, cu zăpadă până la ferestre, când l-am văzut vânăt sub ochi de boală, l-am scos pe omul meu din casă să mergem la spital. El făcea cărare cu lopata și eu veneam în urmă cu copilul în brațe și gravidă cu al doilea. Așa am mers kilometri. Când ne-a văzut la spital o doctoriță mi-a zis să las copilul să moară, că sunt tânără și am timp să fac alții. Dar eu cine sunt să decid peste un suflet? Dumnezeu? E copilul meu și n-am putut să-l las să moară. Și iată-l acum rapsod popular al Botoșaniului, cu copii și nepoți.”

,,Când îi vezi așa de mititei, continuă bunica uitându-se la copil, nu te gândești cât de mari se fac, și-și schimbă privirea spre soțul meu. Și de fapt, din ce apar copiii? Din niște muci!” – zice ea și zâmbește ștrengărește. ,,Dar să știi, cum îi crești acum, așa te vor ajuta la bâtrânețe”.

Cât am stat acolo, un băiat a venit să culeagă prunele, altul să vadă ce-i mai face mama, fata a sunat-o de unde era în vacanță să se asigure că bunica nu a uitat, din nou, să-și ia medicamentele de diabet și alte suferințe bătrânești.

Seara, la plecare, în loc de ,, la revedere” ne-a dat o ultimă povață: ,,Să vă înțelegeți bine că viața e scurtă. 64 de ani am trait cu omul meu și nu știu când au trecut. Și să mai faceți măcar încă un copil, că voi o să îmbătrâniți și o să muriți. Și-o să rămână băiatul vostru singur”.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook. Acolo găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante!

Intră în conversație