Cum ar fi dacă ne-am comporta la serviciu așa cum se comportă copiii la grădiniță?
Ȋntr-o după amiază, când am luat-o pe Eva de la grădiniță, am asistat la discuția între ea și un băiețel. Eva îi tot repeta că el nu a fost cuminte în ziua respectivă. I-am atras atenția că nu trebuie să îl certe ea, nu e în măsură să facă asta.
Tot cu mintea la secvența respectivă, mă gândeam: cum ar fi să vorbesc și să mă comport cu oamenii de la locul meu de muncă, așa cum văd în colectivitățile copiilor mei? Ar însemna, de exemplu, de îndată ce calc în firmă să mă duc la vreo două – trei colege, să le strâng în brațe și să le zic: „Ești prietena mea!” Apoi, uitându-mă spre vreo autoritate (șefu’, să zicem): „Eu nu vin cu tine până la doamna asistentă; eu rămân aici, cu prietenele mele!” Dacă aș fi Vlad aș intra cu brațele pline cu jucării (să spunem totuși că ar fi laptopuri, agendă, să pară în domeniul de lucru), aș izbi ușa de perete și mi-aș face intrarea triumfală cu o bucată de covrig în gură. Nici n-aș saluta, toți cei interesați ar vedea că sunt ACOLO.
„Cutărescu, să faci dansul rușinii!”
Ȋn drum spre bucătărie, unde mi-aș umple cana de cafea, aș striga la colegul care tocmai a scurs ultima picatură din filtru: „Cutărescu, să faci dansul rușinii!” Nu am știut vreodată cum e acest dans, Eva nu a vrut să mi-l arate, însă de multe ori strigă după un băiețel de la grădiniță să-l facă. Dacă m-aș enerva pe cineva – de fapt „dacă” poate fi „când”, pare inevitabil să nu te enervezi la serviciu – l-aș certa pe „nefericitul” pe care mi s-a pus pata: „Puțache! Ești foaaarte rău!” sau după o colegă: „Nu mai sunt prietenă cu tine!” (până mâine oricum toți ar uita aceste cuvinte, noțiunea de “niciodată” fiind temporal abstractă pentru copii, la fel cum e și „două/șase/zece minute”).
Dacă aș greși ceva aș aplica tactica lui Vlad: „Nu eu făcut, Ieba!” (Ieba = Eva) și aș arăta cu degetul, repetând pentru fixarea în mintea celui cu care vorbesc, de cel puțin trei ori. Fără nicio altă explicație!
Ȋn pauza de prânz le-aș spune tuturor: „Vă aștept pe toți la mine acasă! Să ne jucăm și dacă vreți rămâneți peste noapte!” Nu mă deranjează când Eva își invită prietenii, am fost mirată doar când mi-a spus invitații dintr-o seară: doi băieței, colegi de grupă: „Vin amândoi și o să doarmă cu mine în pat!” Nu m-am străduit să îi explic de ce băieții nu dorm la fete și invers, vârsta crudă nedeschizând portița diferențierii pe sexe.
Iar la sfârșitul zilei, de îndată ce aș ieși de la muncă, m-aș duce pe tobogan de câte ori va fi nevoie, până mi-aș rupe ștrampii în cel puțin trei locuri; mi-aș îndesa pantofii cu toc în pietricele și aș cânta „Let it go! Let it gooo! ”
Din păcate nu mă pot comporta așa, pentru că trăim într-o societate civilizată, iar eu … sunt MARE. Ȋn timp vor înțelege și copiii mei de ce replicile ca cele de mai sus pot fi amuzante în lumea adulților, ori chiar șocante, depinde de mediul în care le rostești. Dar nimic nu mă împiedică să le gândesc în timp ce mă adresez cuiva!
