Vocea ta. Prima întâlnire a copiilor mei

prima întâlnire

Prima întâlnire a copiilor mei a avut loc la o săptămână după nașterea celui mic. A fost un moment extrem de emoționat, dar pregătit cu mult timp înainte.

Din momentul în care am rămas însărcinată cu primul copil, am știut că îl voi avea și pe al doilea. Simțeam că trebuie să repet experiența sarcinii, iar după primele zile acasă cu copilul, am simțit că trebuie să repet și această experiență de lehuză. Copilul cel mare avea numai doi ani și jumătate când s-a născut fratele lui, dar eu îl tratam deja ca pe un om mare, ca pe prietenul meu căruia îi împărtășeam toate gândurile mele.

L-am anunțat din timp că va avea un frățior, i-am vorbit zilnic despre el, despre faptul că el crește în burtica mea și că, în curând, va veni pe lume și va rămâne pentru totdeauna alături de noi. I-am dat exemple din familia mea și din alte familii, i-am spus că eu îi iubesc foarte mult pe fratele meu și i-am arătat și alți frățiori care cresc împreună.

Mi-a fost teamă, recunosc, de cum vor reacționa, de fapt de cum va reacționa copilul cel mare, mi-a fost teamă să nu-l respingă pe fratele lui, să nu-l lovească sau să încerce să-i facă rău, așa cum mai auzisem.

Prima întâlnire a copiilor mei s-a lăsat așteptată

Am născut pe neașteptate într-o noapte, atunci când cel mic a vrut să vină pe lume și să ne întâlnească, motiv pentru care nu am apucat să-mi iau la revedere de la băiatul meu cel mare și să-i spun ce urmează să fac. Am plecat în toiul nopții din pat, de lângă el și a aflat dimineața că mami este la spital că a trebuit să-l nască pe frățiorul lui. Am vorbit cu el la telefon câteva ore mai târziu, l-am asigurat că eu și bebe suntem bine, că îl iubim foarte mult și că abia aștept să-l revăd. Am planificat cu mult timp înainte această întâlnire, așa că am apucat să cumpărăm o jucărie pe care el și-o dorea foarte mult și care urma să fie cadoul lui din partea lui bebe. Ceea ce nu am făcut, nu ne-am interesat dacă cei mici au voie să vină în vizită la maternitate. De fapt, nici nu ne-am gândit la acest aspect deoarece ni se părea normal să aibă voie și mi se pare în continuare la fel de normal, atâta vreme cât au voie și adulții. Așa că, în timpul convorbirii noastre telefonice, i-am spus că îl aștept a doua zi în vizită, să vină să-și cunoască frățiorul, iar eu să pot să-l strâng în brațe. Bietul copil, de emoție, s-a trezit foarte devreme în ziua în care urma să vină la spital și, timp de 2 ore a fost extrem de agitat și îi povestea tatălui lui despre cât de nerăbdător este să ne vadă. Ajunși la spital, nu i-au dat voie copilului să vină la rezerva mea, așa că a trebuit să cobor și să urc două etaje ca să-l pot îmbrățișa.

Avea lacrimi în ochi pentru că el nu înțelegea de ce un ”nene portar” nu l-a lăsat să meargă să-și vadă frățiorul. I-am dat jucăria și astfel i-am mai alinat puțin durerea. Dar doar puțin, căci, după câteva secunde, a lăsat-o jos și a întrebat iar de ce nu poate să meargă la bebe. Până la urmă s-a resemnat cu săruturile și îmbrățișările mele și s-a consolat cu promisiunea că ne vedem după 2 zile cu toții.

În acea seară am aflat de la medicul neonatolog că bebe are o infecție și vom rămâne 7 zile în spital pentru a-i face tratament cu antibiotic. Nu m-am simțit niciodată mai neputincioasă și mai sfârșită din cauza dorului de copilul meu cel mare, dar am acceptat în tăcere, spre binele celuilalt copil. A fost prima mea experiență în care a trebuit să-mi împart sentimentele între cei doi copii.

Întâlnire de gradul O

După multe povești ale prietenilor și cunoscuților și după câteva filmulețe amuzante de pe YouTube, credeam că prima întâlnire a copiilor mei va fi una de gradul 0. Nu a fost deloc așa. Poate pentru că s-a lăsat foarte mult așteptată, poate pentru că ne-a obsedat subiectul și am pregătit foarte temeinic sau poate că așa s-au aliniat planetele, a fost unul dintre cele mai emoționante momente ale vieții mele.

Am ajuns acasă de la maternitate după prânz, când cel mare dormea. și cel mic dormea căci îi plăcuse legănatul din mașină. L-am pus pe cel mic pe pat și m-am dus în camera copilului mare și, cu lacrimi în ochi l-am trezit ușor ca să-i spun că am sosit. S-a ridicat imediat din pat, a început și el să plângă de emoție și mă tot întreba dacă l-am adus și pe bebe. Nu-i venea să creadă că e acasă, ”de-adevăratelea”.  L-am dus în camera bebelușului, i-am spus că doarme, i-am spus că trebuie să ne spălăm pe mânuțe de câte ori vrem să-l atingem, a fugit repede la baie să facă asta și apoi s-a așezat lângă bebeluș. A stat aproape o oră lângă el, fără să se plictisească, l-a mângâiat și m-a întrebat o mulțime de lucruri. L-a pupat și mi-a promis că va avea grijă de el.

Din acea zi totul a fost extrem de frumos, copilul cel mare a fost foarte înțelegător și a avut grijă de copilul cel mic așa cum a promis.

Lucrurile s-au stricat puțin după ce bebe a început să se miște prin casă și să-i pună mâna pe jucării. De atunci a început un mic război care cred că va mai dura niște ani buni de aici înainte.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație