Prima noapte fără copiii a venit după aproape 7 ani și nici măcar nu am știut ce să facem cu ea. Oare suntem defecți?
Cred că orice mamă, mai ales dintre cele care au dormit cu copiii, care s-au trezit și de 10 ori pe noapte să meargă la micuții lor, a tânjit după o noapte în care copiii să fie plecați la bunici, prieteni, rude, oriunde. Evident, în siguranță. Vă mai spuneam și altă dată că eu și soțul meu nu am avut nici un ajutor din partea nimănui, adică nu am avut unde să lăsăm copiii nici măcar o oră. Dacă trebuia să mergem la medic cu un copil, mergeam cu amândoi căci nu aveam cu cine să-l lăsăm pe al doilea, dacă trebuia să mergem la cumpărături, mergeam cu amândoi. Dacă vreunul dintre noi trebuia să rămână peste program la serviciu, trebuia să se asigure că celălalt e disponibil pentru a sta cu copiii. În afară de momentele în care erau la creșă/grădiniță, iar noi la serviciu, nu am fost niciodată fără ei. Îi invidiam pe prietenii care îți lăsa copiii la bunici în fiecare vineri seara sau pe aceia care aveau copii mai mari ce puteau să rămână pe la câte un prieten. De fapt, asta am învățat-o din filme, căci pe vremea copilăriei mele nu era voie să dormim unul pe la altul pentru că „nu te duci la oamenii ăia să-i deranjezi, să vină prietena ta la tine”, prietenă ai cărei părinți aveau același discurs.
În parentingul modern, am văzut că se practică acest lucru și am râvnit la el. În urmă cu vreo 2 luni, după petrecerea organizată pentru ziua de naștere a copilului cel mic, doi dintre micii invitați și-au exprimat dorința de a rămâne peste noapte la noi. Cum eu nu pot spune nu nici unui copil, am fost repede de acord, în speranța că Dumnezeu vede și îmi va întoarce favoarea. Apoi, în liniște, m-am gândit și mi-am dat seama că eu am doi copii, băieți amândoi și oricât de prieteni am fi, nimeni nu prea se bagă la o asemenea treabă.
Însă, nu a fost deloc așa. Săptămâna trecută, doi buni prieteni s-au oferit să ne primească copiii într-o noapte. Inițial m-am alintat și având cuvintele mamei în cap, m-am trezit spunând „nuuu, e greu, sunt doi, vă vor deranja”. Noroc că prietena mea a spus că îi ia oricum.
Ce am făcut în prima noapte fără copii?
Nimic! Și aici mă bufnește râsul nervos. A fost atât de dorită o noapte de cuplu fără copii, încât nu am știut ce să facem cu ea. Aveam atâtea planuri, atâtea idei, însă nu am experimentat nimic. Am ajuns acasă după ce am lăsat copiii la prietenii noștri și am început să-i expun soțului meu ce idei am și, încet încet am început să le tăiem pe fiecare de pe listă. Nu mergem în club că e muzica prea tare. Nu mergem la film că avem filme și acasă. Hai totuși să ieșim la un restaurant. Asta am făcut și o oră și jumătate mai târziu eram acasă. Nici măcar un maraton de seriale nu am făcut căci am adormit după prima jumătate a unui episod. Ne-am trezit la aceeași oră la care ne trezim în fiecare zi, 6 dimineața, ne-am uitat unul la altul și număram ceasurile până la o oră decentă când ne-am fi putut duce să ne luăm copiii.
Singura nebunie pe care am făcut-o a fost să mâncăm slănină cu pâine și ceapă la micul dejun.
Sper ca data viitoare, sper să și existe o dată viitoare, să ne organizăm mai bine și să facem ceva cu timpul nostru atât de prețios.
Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
=
