Cum a devenit un coșmar prima tabără a copilului meu

copil tabara iarna

Prima tabără a fost momentul în care eu m-am desprins pentru prima dată de „fusta mamei” și iată că a venit momentul să îl încurajez pe copilul meu să facă același lucru.

Prima tabără din viața mea

Îmi amintesc prima tabără ca și cum a fost ieri, deși mai am doar câteva flash-uri, câteva imagini cheie ce-mi vin în minte când mă gândesc la acea experiență. Aveam numai cinci ani când părinții m-au trimis în tabără cu grădinița. Îmi amintesc drumul cu trenul până la Constanța și mai am o mică imagine neclară dintr-un autobuz ce ne ducea pe toți în Năvodari. Îmi amintesc camera în care stăteam, cu foarte multe paturi și îmi mai amintesc pălăria de soare pe care mi-o croise bunica mea, croitoreasă, o pălărie cu boruri largi și cu o panglică lungă la spate, total diferită de a celorlalți copii, dar puțin cam prea mare pentru capul meu, însă îmi dădea o alură de doamnă. Aș fi dat orice să am și pantofii cu toc ai mamei pe care să-i asortez cu pălăria, un ruj și niște ojă roșie pe unghii.

Îmi mai amintesc cum ne așezau educatoarele pe toți la plajă, ca pe niște cârnați pe grătar și ne puneau să ne întoarcem la unison ca să nu ne ardă soarele, căci pe vremea aceea, nu știu să fi existat cremă cu protecție solară. Și îmi mai amintesc cum un bărbat cu burtă, negru tuci de la atâta bronz, schimba steagurile la mal, iar atunci când era steagul galben. Dar nu intram cum voiam noi, ci formând o barieră de copii care se țineau de mânuțe, și doar până la genunchi. Nu-mi amintesc să-mi fi fost dor de mama, să fi plâns, nu-mi amintesc nimic legat de bagaj, de masă, sau alte griji pe care le-am avut eu în legătură cu prima tabără a copilului meu. Știu doar că a fost o experiență frumoasă, ceva de care am profitat, chiar dacă era la impuse „de bifat”.

Prima tabără a copilului meu

De când sunt mamă, tot încerc să-mi amintesc ce făceam eu la vârsta copiilor mei și tot încerc să-i raportez la mine, uitând de multe ori că vremurile nu mai sunt aceleași. Recunosc că sunt mult mai protectoare și mult mai grijulie decât era mama și că nu le ofer copiilor aceeași independență, pentru că probabil nu sunt forțată de împrejurări cum erau părinții mei. Adică, eu nu concep să-mi trimit copilul singur la magazin, la vârsta de 6 ani, cum nu concep să-l las singur acasă nici măcar 30 de minute.

În urmă cu aproape un an, fiind în ultimul an de grădiniță, copilul cel mare i-a văzut pe ceilalți copii de la școală că pleacă în tabără și de atunci a început să-mi repete aproape zilnic că vrea și el să meargă într-o tabără. I-am zis că înainte de toate trebuie să se obișnuiască să doarmă fără mine, lucru pe care l-a și făcut. A venit momentul să-l trimitem într-o tabără de schi, la Harghita Băi, cu un prieten de-al lui foarte apropiat și cu mulți alți copii vorbitori de limba maghiară ca și el. L-am întrebat de 1795 de ori dacă vrea și a părut extrem de entuziasmat, așa că a venit ziua plecării.

Am făcut împreună bagajul, i-am așezat hainele pe zile, i-am arătat cum să se îmbrace, ce să facă cu hainele murdare, l-am rugat să aibă grijă să vină cu toate acasă și i-am repetat de foarte multe ori ca după ce se întoarce de pe pârtie să-și pună la uscat pe calorifer costumul de schi, mănușile și căciula.

A plecat foarte vesel și entuziasmat. De cum a ajuns acolo, am vorbit cu el la telefon și părea puțin trist. Niște prieteni ne-au sfătuit să vorbim cât mai puțin cu copilul la telefon pentru că, auzindu-ne vocea i se va face dor și va începe să plângă. A doua zi dimineață, el m-a sunat, plângând de sărea cămașa de pe el și implorându-mă să-l iau de acolo că nu-i place nimic. Am încercat să aflu dacă s-a întâmplat ceva, ce anume nu-i place, să-l rog să mai acorde o șansă și dacă nici până a doua zi nu-i place, să caut o soluție. Tabăra era cumva la celălalt capăt al pământului pentru mine și drumul până acolo durează mai bine de 6 ore. Nu era ca și cum m-aș fi urcat în mașină și aș fi ajuns la el în cel mai scurt timp. A mai așteptat câteva ore, după care m-a sunat iar și m-a pus să-i promit că găsesc o soluție astfel încât să nu mai stea nici măcar o noapte acolo. Am vorbit cu organizatorii, cu coordonatorii taberei, m-au asigurat că nu s-a întâmplat nimic rău, că este doar un copil mai sensibil și că dacă sunt dispusă să rezist acestei presiuni, va fi bine până la urmă. NU, nu va fi bine, știam foarte clar, și nu putea risca o traumă așa de mare pentru copilul meu. Dar nici nu puteam pleca una două după el, așa că i-am rugat pe niște prieteni din Miercurea Ciuc să-l ia la ei, urmând să-l recuperez eu după două zile. Acele două zile au fost un coșmar. Copilul plângea aproape non stop și îmi declara dragostea lui și faptul că îi e atât de dor de mine, cu nici un iubit nu mi-a declarat vreodată.

Una peste alta, prima tabără a fost un eșec, copilul a rezistat numai o zi acolo, iar bilanțul este următorul: o mulțime de bani aruncați pe fereastră, drumuri bătute aiurea prin țară pentru a duce și a aduce copilul, deranj, o traumă pentru cel mic și mult stres și chin pentru noi.

Nu-i mai trebuie tabără, nici nu mai vrea să audă de a mai pleca vreodată de lângă mine, iar eu nu știu cum să gestionez problema, căci nu aș vrea să crească atât de lipit de fusta mea, dar nici nu vreau să-l împing către ceva ce el simte că-i face rău. Vom mai încerca probabil peste câțiva ani, atunci când fratele lui va fi suficient de mare să meargă și el în tabără.

Dacă ți s-a părut util acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație