Prima zi acasă cu bebelușul. Nicio experiență nu seamănă cu alta. Cum a fost la mine

Cristina Călin, redactor
mama bebelus acasa

Avem 26 de ani și eram prima din grupul meu de prietene care urma să nască un copil. Am trăit sarcina fără să mă gândesc cum va fi prima zi acasă cu bebelușul meu. Pur și simplu m-am bucurat de fiecare moment, mai ales că nu am avut grețuri sau alte stări de rău.

Ziua cea mare a fost de fapt noaptea cea mare. Fetița mea a început să dea semne că vrea să ne cunoaștem pe la 10 seara, cu două săptămâni înainte de momentul în care ne spusese doamna doctor că va veni. Făcusem toată ziua curățenie și eram obosită. Ne-am dus la spital în mare viteză, dar ea nu a venit chiar așa de repede. Au mai trecut vreo 7 ore până când aveam s-o vedem și să-i auzim plânsul de bebeluș. Cele trei zile cât am stat în spital au trecut extrem de repede și într-o zi însorită de aprilie am adus-o acasă.

Aveam totul pregătit: pătuțul, hăinuțele, produsele de igienă, cădița, scutecele. Totul era la locul ei. De la spital ne-au adus acasă nașii noștri. Am pus-o în pătuțul ei și am mai stat puțin de vorbă cu ei. Apoi, când au plecat, am mers în dormitor, ne-am pus pe pat și ne-am uitat la ea. O priveam pe ea, ne uitam unul la altul și tot așa ca și cum ne-am fi uitat la un meci de tenis transmis pe slow motion.

Nu știam ce să-i facem. Ne-am lăsat duși de instinct. Mie ceva din interior îmi spunea că sunt incapabilă să-i fac baie fără să o rănesc, așa că am pasat din prima această sarcină soțului. Am fost doar asistent, am pus șampon în palmă, am ținut prosopul, lucruri pe care eu le-am crezut inofensive pentru bebeluș. Apoi, am pus-o la sân și am hrănit-o în timp ce-o sorbeam din priviri. Când a adormit am așezat-o în pătuțul ei și m-am bucurat de câteva minute de stat de vorbă cu tatăl ei.

Primele zile au fost ca o plutire. Într-un ritm mecanic ne învârteam în jurul nevoilor lor, bucurându-ne că există și minunându-ne că e ”opera” noastră. Vizita pediatrei ne-a mai trezit un pic din reverie și l-a trimis pe soț la farmacie cu o listă de chestii pe care uitasem să le cumpărăm sau de existența cărora nici nu știam. Ne-a recomandat să-i facem baie în ceai de mușețel și gălbenele, iar serile noastre s-au învârtit șase luni în jurul celor mai mari oale din casă, în care fierbeam cantități uriașe de apă pentru scăldătoarea copilei. Toată casa ne-a mirosit a ceai, dar ea avea pielea fină și catifelată.

Spre diferență de alte mămici, eu eram dornică de vizite. Bunici, surori, prietene sau oricine dorea să vină pe la noi era binevenit. Cum fata avea un program aproximativ organizat de somn îmi era ușor să stau o oră de vorbă cu oaspeții mei.

Vreo două luni nu m-am uitat în oglindă. Nu că n-aș fi avut timp, dar nu voiam să mă văd. Luasem vreo 40 de kilograme în timpul sarcinii și nu puteam să mă obișnuiesc cu imaginea mea. Oricum, pentru că alăptam eram mereu îmbrăcată cu tricouri ”de sacrificiu” care puteau fi pătate de lapte fără niciun regret.

Prima zi acasă cu bebelușul numărul doi

4 ani și 8 luni mai târziu aflam că urmează să mai avem un copil. Sarcina a fost la fel de ușoară, cu amendamentul că eu nu am mai fost la fel de relaxată pentru că era și fetița cea mare de care trebuia să am grijă. Băiețelul din burtică s-a hotărât să vină tot cu două săptămâni mai devreme, într-o dimineață mohorâtă de septembrie. Nașterea naturală ar fi presupus ceva complicații pentru amândoi, așa că medicul a hotărât să nasc prin cezariană. O infecție (despre care n-am reușit nici acum să aflu ce a fost) ne-a ținut o săptămână în spital, timp în care domnul a avut timp să pregătească pe-acasă tot ce era necesar.

Din spital am ieșit cu părinții și nașii, iar acasă am dat o mică petrecere. Pe bebe l-am pus în pătuțul lui, unde a dormit liniștit, așa cum a făcut-o de când s-a născut. Dacă prima dată am fost destul de relaxată, la al doilea copil am fost zen de-a dreptul. Dimineața fetița mergea la grădiniță, iar eu mă uitam la filme. În primele trei luni am văzut atât de multe seriale și producții artistice, cât cred că n-am văzut toată viața mea. Bebe nu avea altă treabă decât să doarmă, să mănânce și iar de la capăt. Îl țineam să doarmă pe mine, îl mângâiam și mă minunam de cât de norocoasă pot să fiu.

Așa cum era de așteptat au apărut și micile gelozii ale fetei, dar am trecut cu bine peste ele. Cum adormea bebe, cum avea nevoie de ceva din camera unde era el și, de cele mai multe ori, se trântea vreo ușă, cădea vreo jucărie fără ca ea să aibă vreun amestec. Dar am înțeles-o. După 5 ani cineva mic de tot venise să-i tulbure mersul lucrurilor și nu se mai învârtea totul în jurul ei.

La noi totul a decurs lin, din prima zi acasă cu bebelușul, pentru că am avut noroc de copii care nu au plâns mult, au mâncat și au dormit. Am avut câteva discuții cu ei de când erau în burtă. Le-am tot spus că la noi în familie noaptea e pentru somn, nu pentru plâns. Acum o fi fost asta, o fi fost că eu sunt mai zen de obicei, nu știu!

Nu mă invidiați totuși! 5 ani mai târziu de la cea de-a doua naștere mi-au ieșit pe nas relaxarea și filmele.

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa