Vocea ta: ”Te-ai supărat, mami?”

 Ce faci când copilul te întreabă insistent ”Te-ai supărat, mami?”

Ieri am auzit de două ori același lucru. Două dintre prietenele mele erau speriate fiindcă fetițele lor le întrebau foarte des: “ Te-ai supărat, mami?”. Vroiau să înceteze, aveau senzația că fetele sunt speriate, ba chiar terorizate de supărarea lor și că nu vroiau decât să le mulțumească.

Supărarea este firească

Mai țineți minte reclama aceea la un detergent : “Murdărirea este bună!”. Ei bine, tot așa și supărarea este firească. Este o stare a noastră, adevărată, autentică, care apare când ceva nu ne place, când trecem printr-o situație neplăcută. Ce s-ar întampla cu o ființă care nu experimentează și sentimente negative? Ne-am apuca să râdem când cineva se lovește, trece printr-un necaz.

E firesc, natural, normal să avem trăiri negative de: supărare, frustrare, dezamăgire, tristețe. Negativ nu este egal cu rău, cel puțin în ceea ce privește sentimentele. Acțiunile ce urmează unor trăiri negative pot fi rele, dacă începem să ne certăm, să țipăm unii la alții, să spargem lucruri, să ne lovim, dar sentimentul care ne-a adus acolo a fost natural, doar greșit gestionat.

Tot așa și cu frica noastră, a mamelor de a nu abuza emoțional copilul, care nu-și va mai putea scoate din gând supărarea mamei. Nu se întamplă asta, nici pe departe – există, într-adevar și situații de copii loviți, certați, care chiar se simt abuzați și înfricoșați de supărarea familiei. Dar eu prefer să vorbesc acum de noi, mamele, care nu facem toate acestea.

Așadar, când le spunem copiilor că suntem supărate, suntem supărate sau nu? Dacă răspunsul este da, atunci totul este normal, este o stare prin care trecem, o emoție, o trăire, cum vreți să o numiți, cert este ca este a noastră în momentul respectiv. Care este soluția? Să spunem adevărul, să le  aratăm copiilor ce simțim cu adevărat. Nu e natural să ne prefacem, să spunem că totul este în regulă și să mințim, pentru că ai noștri micuți stiu că nu e adevărat, din tonalitate, din mimică și încep să creadă că e ok să minți, să-ți ascunzi sentimentele, în loc să învețe lecția sincerității, a înțelegerii propriilor sentimente.

 Frecvența ne deranjează

Tot o mamică îmi spunea că înțelege perfect ce îi explic, dar totuși copilul întreabă prea des, chiar și atunci când ea nu-i spune nimic sau când nu este supărată. Și acest fapt este firesc. Copiii sunt ași în a repeta,  cheia înțelegerii lor. Până învață cum arată mami când e supărată, cum gesticulează, cum i se schimbă mimica feței, tonalitatea vocii, ei întreabă și întreabă și întreabă. Pentru că vor să ne cunoască cu totul, să intre în sufletul nostru, cu bune și cu rele. Ne iubesc atât de mult încât vor să știe tot ce simțim, să se contopească cu întreaga noastră ființă, să ne sărute sufletele spre vindecare, atât sunt de puri și de buni.

Până când vor ști cum arătă zâmbetul nostru de fericire genuină sau ochii limpezi-amărui de tristețe, vor întreba și vor întreba, iar noi vom răspunde și vom răspunde cu multă dragoste și sinceritate.

Vrea doar să mulțumească

Tot nouă, mamelor, ne e frică că micuții vor doar să ne mulțumească, să nu mai fim supărați și că fac lucruri care poate nu le plac sau se opresc din lucruri, care le fac placere.

Fac o scurtă paranteză până la explicație. Noi, mamele, mergem la mii de seminarii, conferințe, citim carți multe și bine facem pentru că ne încărcăm cu  informație EXTRAORDINARĂ. Dar nu întotdeauna o gestionăm corect sau o scoatem din context. Eu promovez parentingul personalizat, ajut mamicile să gestioneze informația, să o canalizeze spre binele familiei și să o personalizeze în funcție de trasăturile lor aparte. Dar, cel mai important este să eliminăm frica și vina. O să discut mai pe larg acest aspect, în alt articol.

Revenind la frica de “ vrea doar să mă mulțumească”, trebuie să spun că dorința de a mulțumi pe cineva este și ea firească și prolifică. E bine să vrei să mulțumești pe cineva – evident, nu din frică – să urmărești emoția și energia pozitivă pe care o oferi cadou, prin magia sufletului tău bun, este primul pas spre empatie. Am intrebat-o pe una dintre mămici: “ Știi câtor copii le pasă de părinții lor? La foarte puțini!” Dacă te întreabă dacă ești supărata și vrea să te simți bine, ai făcut bine totul până acum. Copilului tău îi pasă de tine, te vrea fericită, zâmbitoare, iubitoare. Întreabă de o mie de ori pe zi și vrea să mulțumească tot de atâtea ori. Experimentează…frecvența se va reduce când te va cunoaște cu adevărat.

Ce putem face?

Să ne arătam copiilor noștri așa cum suntem, fără frică, să-i iubim, să ne conectăm și atunci când trecem prin stări negative, să ne lăsăm sufletele deschise.

Copiii noștri sunt precum un izvor firav, plăpând și pur, ce se vrea îmbrățișat de marea cea mare, dar marea e și senină și învolburată. Să ne lăsăm purtați de vâltoarea dulce-amăruie a emoțiilor noastre, cântând o serenadă plină de iubire. Să iubim izvoarele noastre ce se vor împreună cu noi și să știm că doar ele ne fac din ce în ce mai puternici, mai încrezători, mai întelepți.

Intră în conversație